Viața noastră se compune cu un Refren – „dar Dragostea…”

Să știm că viața noastră nu e ce am putut face noi din ea. Nu. Viața noastră e ce a făcut Dragostea din ea. Din relativa împlinire, din neîmplinirea, din plafonarea sau poate din căderea noastră. Suntem unde suntem pentru că Dragostea ne-a împins mai sus, nu ne-a lăsat să cădem (mai mult), pentru că ne-a ținut în mâinile ei, ne-a pus în ordine sau ne-a ferit de o dezordine mai mare.

Și aici e taina pe care o vezi la viața ta. Când te uiți la ea, când îți dai seama că omul e în general comod și n-ar vrea să trăiască pentru altul, n-ar vrea să învețe, n-ar vrea să muncească prea mult, și totuși viața te-a adus aici, în muncă, în disciplină, în familie, ori în ceva creativ, atunci să știi că nu te-a lăsat Dragostea. Viața cu care ne-am fi mulțumit, dacă nu eram provocați în niciun fel, ar fi fost o viață plată și ternă. Însă peste toate a venit Ea, această ființă misterioasă, într-un mod poetic, aproape ca o melodie. Ne-a sculat din comoditatea noastră, ne-a făcut să ne iubim pe noi înșine prin virtute, prin muncă, prin studiu, prin jertfirea pentru ceilalți. Poetic, zicem, pentru că noi știam că viața noastră putea și era menită să fie numai atât, așa…

„dar Dragostea…“.

Și nu e nevoie să mai adăugăm nimic. E un refren dumnezeiesc, o dulce și tainică biruință în psalmul vieții noastre.

Iată, pot să mă gândesc că merg la Împărtășanie de multe ori, însă fără să fiu vrednic de lumina pe care o primesc, fără să înțeleg darul ei. De aceea spun în rugăciunea întâi „sunt nevrednic cerului și pământului” și adaug imediat „dar fiind făptura și zidirea Ta…”; apoi recit, în rugăciunea a patra, ca din psaltire, „fărădelegile mele au covârșit capul meu…” dar ca un arc, ceva revine în mine și spune, „dar nu este niciun păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni…”. Acum îmi dau seama că mereu cântam acest refren dumnezeiesc, acordat la viața mea: „da, dar Dragostea…”.

Iarăși, la fel este când te întâlnești cu un fost coleg de liceu, și știi că a fost un petrecăreț înainte și-și risipea viața, și nu puteai să-l prețuiești sau să-l admiri atunci. Pe atunci nu puteau exista ingredientele unei veritabile prietenii. Dar după 20 de ani îl întâlnești cu doi copii de mână, obosit, dar senin la chip, cu tandrețe de părinte, și te întrebi, în secret, ce Fericire a dat peste el de l-a schimbat, de l-a făcut om responsabil. El îți va zâmbi din ochi, fără să rostească nimic, și te va încredința: „știu, știu, ce să fac… dar Dragostea”.

Sau dacă te-ai certat cu o prietenă cu mult timp în urmă, și o vezi, deodată, cu un copil în brațe, atentă, drăgăstoasă, ai sentimentul că Viața a grațiat-o, că Dumnezeu a iertat-o de tot, că e mamă. Și atunci exclami și tu în inima ta: „eu mai țineam ceva împotriva ei, o mică neiubire poate…”. Ca să te miri, să ierți, și să înalți un imn de slavă: „dar Dragostea…”.

Se povestește că marele Dostoievski, scriitorul, care a pătimit, ca un om, în jocuri de noroc, închisoare, aventuri și infidelitate, precum și crize de epilepsie, la moartea lui a luat nepoții de mână și le-a lăsat acest testament minunat: „Dragii bunicului, orice ați greși în viață, să nu vă îndoiți de iertarea lui Hristos, că Hristos tare mult vă iubește”. Dacă Dostoievski n-ar fi scris nimic, ar fi ars toate cărțile, și ar fi rămas doar acest dulci cuvinte ale unei vieți întregi, ar fi fost destul. Dar el a scris, a fost un titan al umanității și în toate cărțile și ideile lui răsună acest refren care leagănă inima: „dar Dragostea…”.

Dacă există „dar Dragostea”, înainte de Ea poți să pui orice, orice greșeală și scădere a vieții tale. E ca artiștii care compun muzică și fac strofele, și pun la refren morala vieții sau lecția ce iese din toate, Ideea care biruie peste toate. Cum zicem noi după Înălțare: „Dumnezeul nostru în cer și pe pământ, toate câte a voit, a făcut”. E ca o jubilație în cer, că răul a fost învins și lăsat fără putere. Așa și noi, când credem în Dumnezeu și-i primim mila Lui, înțelegem că viața noastră cea greșelnică a fost tot timpul în cheia marii Lui Iubiri: „dar Dragostea…”.

O, Doamne, găsește Tu inimi pricepute și urechi măiestre să le spună oamenilor cum sună acest refren al Dragostei! Ca un Sol la o vioară sau un psalm la harpa lui David, ca o notă fără sfârșit în toate, un murmur de pace nepământeană. Ca iarba care știe că va fi mâncată de păsări sau culcată sub zăpadă, dar îngână un psalm ceresc, de parcă ceva la urmă ar birui totul: „dar Dragostea…”.

În acest Refren, tinerii care se căsătoresc, după ce ies de la Biserică, trebuie să se mire de viața lor, știind că omul mai degrabă s-ar iubi pe sine decât pe alții. Mai degrabă nu s-ar dedica cuiva decât să o facă. Să se mire de ce nu putea viața lor și ce poate Dragostea. Să zâmbească prietenilor și nuntașilor care-i știau de adolescenți și nu le-ar fi dat șanse să-și adune viața. Să zâmbească dumnezeiește și să le spună: „Noi știm… dar Dragostea…”.

De câte ori te socotești că nu ești o mamă destul de bună, că nu ești un părinte destul de bun pentru copilul tău, nu-ți pune problema că există un părinte mai „perfect” pe lume pentru el. Tu ești cel ales de Dumnezeu pentru el, cu toate scăderile tale, nu există altă Dragoste să-l iubească, tu ești Dragostea pentru el. Și să nu fii complexat că n-ai putut să-i dai mai mult, ci dă-i ce poți și apoi smerește-te în fața Dragostei. Zi ca o poezie: „eu știu că nu-l pot iubi decât așa… dar Dragostea“.

Așa ești menit să înțelegi că tu dai din arvuna Dragostei. Nu poți da oamenilor altceva decât e în vistieria Ei. Când dai puțin, ai scos puțin din vistieria Dragostei. Când dai mai mult, ai scos mai mult. De aici cuvântul „de la mine mai puțin, de la Dumnezeu mai mult“. Smerenia înseamnă însă să socotești că oricât de mult ai da, tot este puțin pe lângă ce ar da Dragostea. Și nu e vorba să te complexezi aici, să trăiești cu angoasa inferiorității. E dureros să fii mic în comparație cu alții. Dar e o bucurie să te simți mic în „comparație“ cu Dragostea. A fi mic pe lângă Dragoste e, de fapt, singurul mod de a fi.

Cântă în inima ta acest Refren dumnezeiesc, smerește-te și socotește că viața ta întreagă e tot ce se întâmpla înainte de acest Refren. Lasă Dragostea să aibă ultimul cuvânt. Să nu crezi, de pildă, că-ți iubești soția mai mult decât o iubește Dragostea. Să nu crezi că-ți iubești copilul mai mult decât o face Dragostea. Căci dacă crezi asta, te pui mai presus de Ea. Nu. Ci zi, iarăși ca o poezie: „Te iubesc din ce mi s-a dat, dragul meu/draga mea… dar Dragostea“.

Gândul acesta ajunge mai departe de nori, ajunge la Dumnezeu și stă și petrece în comuniune cu El. Până când ajung să-mi socotesc viața mea că e un misterios „ceva“ înainte de acest „dar Dragostea“, acest Har care le împlinește pe toate. Atunci trăiesc în prologul Ei, iar ea e Cuvântul care vine după mine, ca Mântuitorul după Ioan Botezătorul. Și eu pot să spun, cu bucurie și anticipație ca el, că vine Cineva după mine care este mai mare decât mine și Căruia eu „nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei“ (Luca 3, 16). Vine Altcineva. Vine „dar Dragostea…“.

Să deschidem urechea să auzim acest Refren al vieții, în taină, când mergem pe stradă, când mergem la un examen, când punem capul pe pernă, sau pur și simplu când ne uităm în oglindă să ne facem frumoși. Să primim acest murmur în inima noastră, să auzim acest Refren, mereu, după strofa vieții noastre. Ceva ce nu se poate spune în cuvinte, dar care se poate cânta, ca un psalm: 

– Sunt al Tău, Doamne, sunt a Ta. Și prin puterile mele nu credeam că viața poate să fie decât așa. Și așa.

– Dar Dragostea…

(Protos. Iustin T., 11 iulie 2022)