Într-un fel tainic şi inexplicabil, viaţa noastră deja… s-a „terminat”!
Gândurile din lumea de Sus sunt incredibile. Să mușcăm din cel mai tare gând al acestei Minți Frumoase și Nebune care ne-a creat. Și care ne ține viața în palmă…
Într-un fel, în adâncul inimii, deja am înțeles…! ? În acel adânc al nostru obișnuit cu metaforele, înțelegem acest gând incredibil. Nu ne sperie, nu ne neliniștește, fiindcă pricepem că nu e vorba de moartea fizică. Ci de o altă Realitate, care își face loc în viața de aici.
Frumos e să nu explicăm prea mult, ca să nu stricăm farmecul metaforei! Și totuși, pentru cei ce vor să prelungească gustul acesta al Nesfârșitului, iată câteva sclipiri ale Ei…
Adică, dacă în felul acela Tainic, viața noastră deja s-a „terminat”, ce ne mai rămâne de trăit…?
Ne rămâne de trăit, dragi prieteni, „cealaltă” viață. Viața aceea neterminată, în care nu mai există aşteptări, nu mai există rezultate, nu mai există dezamăgiri. Ci doar farmecul de a trăi în Dragostea care a rămas, farmecul unor zile din Existență pe care le trăiești, curios și recunoscător, ca pe nişte rugăciuni. Ca și cum nu ai mai avea nimic de făcut…
Bine-bine, vom zice, dar avem atâtea de făcut…! Avem copiii de dus la școală. Avem examene de dat! Avem emoții și griji de trăit cu părinții noștri, cu bătrânii noștri, cu șefii noștri. Avem noi înşine păcate de plâns, o moarte de murit și o Judecată de înfruntat…
Da, dar aici e Taina. Şi aici ne trezim în afara Ei… Toate astea le gândim pentru că alegem să trăim exclusiv în viața liniară, care are timp de scurs. Și care ne face atât de obosiți încât până și Veșnicia devine o altă corvoadă… Pentru că Veşnicia am ajuns s-o vedem că pe o Grijă Supremă de la capătul unei vieți care mai are timp de consumat. Și după ce că muncim de dimineața până seara, şi niciodată nu simţim că facem îndeajuns pentru Mântuire şi Cer, mai trebuie să adăugăm și această enormă Povară, la capătul vieții…!?
Pentru mulţi e deja absurd! Și de aceea, în această logică, cei mai mulți dintre noi abandonează ideea Veșniciei pentru că e prea obositoare și prea atârnă greu la capătul timpului linear. Aşa că preferam să o amânăm la nesfârșit, ca un proiect complicat de serviciu care ne stresează zilele și nopțile…. O amânăm, o împingem pe axa liniară a vieții noastre (ca și cum Tainica Veşnicie ar fi un moment în timpul liniar), și între timp, până o veni momentul (inevitabil), procrastinam încontinuu… De oboseală, de angoasă și de blazare. O oboseală mai mult decât fizică. Metafizică. Fiindcă în spatele cortinei logicii noastre omeneşti, adăpostim acest gând: „Să mai am și Grija asta după toate…!?”.
Da, dragi prieteni, asta e anchiloza și reumatismul logicii noastre omeneşti! E ca un copil mic și mereu bolnăvicios… O gândire care ne deposedează de puterile noastre adevărate. Care – în natura lor – sunt minunate și nelimitate!
Întorcându-ne la Gândul nostru Dintâi – cel frumos și minunat – Veșnicia e felul în care trăieşti după ce accepți că viaţa asta, într-un sens, s-a „terminat”…! Veşnicia e felul în care îți duci copilul de mână la scoala – nu pentru grijă de a ajunge la timp, sau pentru stresul de învățătoare – ci cu sentimentul că tu şi copilul tău sunteţi doi elevi sub Cer și că nu aveți nimic de pierdut, că trăiți „fără catalog” la Școala Existenței! Veșnicia e felul în care te așezi la capătul patului de moarte al mamei tale, nu cu chinul că te va părăsi, ci cu un soi de seninătate şi jubilaţie interioară ca Existenţa a pregătit căi mai frumoase de viețuire pentru mama ta, căi nestricăcioase și înviate! Veșnicia e felul în care regreți şi mărturisești un păcat pe care l-ai făcut, nu cu frica că vei ajunge în Iad, ci cu un soi de dor de a-i repeta Dragostei că „sunt tot nevrednic de tine”. Un imbold de a-i declara: „Eu sunt tot urât și Tu ești tot Frumoasă!”. Pentru a auzi mereu de la Ea: „Ştiu, dar tot te iubesc!”…
Dragilor, ce să mai zicem? Metaforele frumoase nu se explică. Doar își arată lucirile… Toţi – în adâncul inimii noastre – înțelegem. Dacă viața s-a terminat, „cealaltă” – care nu are nevoie de terminare şi sfârşit – nu ne poate obosi niciodată! Veşnicia adevărata, în chipul ei – nu biata grijă de serviciu pe care noi o numim Veşnicie – nu mai are nevoie de nimic! Îţi dă putere nesfârșită. Iertare nesfârșită. Și Dragoste nesfârșită.
Atunci… Nu-ţi mai rămâne decât să-ţi iei copilul de mână, să mergi la servici sau să-ţi plăteşti „datoriile vieţii” ca și cum ele ar fi fost deja plătite, mai înainte, de aceasta incredibilă Existență…! Care te-a creat nu ca să „plătești”, ci ca să trăiești din prisosul Ei – achitând oamenilor ce mai e de achitat, lucrând ce mai trebuie lucrat – din ce ţi-a lăsat Iubirea! Pentru că Iubirea se bucură de simplu fapt că ești, că trăiești din gratuitatea Ei, că înţelegi că n-o meriţi, dar că înțelegi și că nu vrea pe cineva care consideră c-o „merită”! Asta e secretul și paradoxul Ei. Iubirea vrea să se simtă pe sine dăruită și nu primeşte să se considere „meritată”. Asta i-ar silui libertatea Ei, pentru că ar trebui să se accepte posedată, câștigată ca la un concurs… Or Iubirea nu s-ar degrada niciodată într-atât. Când simte o undă de „dreptate”… pleacă. Și poate că așa e inima lui Dumnezeu Însuși. Îţi dă Iubirea pentru simplu motiv că te smereşti și te consideri nevrednic de Ea. Altfel, n-ai înţeles nimic… ?
Așadar, dragi Feisbuc-iști, dacă acceptăm ca viața deja s-a „terminat” – în sensul cel tainic şi duhovnicesc arătat – nu mai rămâne decât să trăim cu ce ne-a dat Domnul! Cu oameni de iubit, cu gripe de purtat, și cu timp – cu nesfârșit de mult timp – rămas… Fiindcă nu mai aşteptam moartea, ci doar „întârziem” şi noi în Dragostea Domnului… Cam cum fac tatăl și fiica din poză de mai jos. Căci dacă i-ar întreba cineva „ce faceți?” ar răspunde simplu:
– „Nimic. Întârziem și noi în Dragoste…” ?
P. Iustin T., 4 aprilie 2020
