Victor: „…la mănăstire te întâlnești puțin și cu tine însuți”

Sfântul Ioan Scărarul recomandă scriitorului să înmoaie condeiul în cerneala smereniei. Înainte de a începe vă rog să îmi iertaţi puţina dragoste şi maniera egoistă în care scriu.

Când am ajuns pentru prima oară la Oaşa în vara lui 2012 părintele Iustin ne-a spus că pe lângă faptul de a ne intâlni acolo foarte mulţi tineri din toate colţurile ţării, la mânăstire te întâlneşti puţin şi cu tine însuţi. Aceasta este o întâlnire blitz, scurtă, pentru că îţi vine greu să te vezi aşa cum eşti, fără masca ce acoperă neputinţele, defectele.

Ce m-a determinat să vin în tabăra de Crăciun?

Nu eram foarte hotărât însă în tabăra de ziua naţională, când am auzit prima oară colindele cântate la Oaşa, mi-am spus că acolo de Crăciun voi fi mai aproape de Dumnezeu. Cred că am ales bine. Şi este un criteriu bun de alegere. “Unde să fiu pentru a fi mai aproape de Dumnezeu?”. Ulterior părintele Marcel a explicat, folosindu-se de un exemplu din tehnica modernă, ce înseamnă “a umbla în Hristos”: a acţiona în zona de acoperire, ca un telefon, unde ai semnalul cel mai puternic de la Sfântul Duh.

Am plecat de dimineaţă, pe 21 decembrie cu binecuvântarea părintelui Victor. În gară am întâlnit o parte din minunata ceată bucureșteană de colindători.

La sfârşitul unui drum lung, în care ne-am cunoscut puţin între noi, Oaşa m-a întâmpinat cu o îmbrăţişare plină de dragoste a unui prieten rămas acolo de câteva săptămâni. De fiecare dată când cineva mă îmbrăţişază îmi amintesc de o dimineaţă în care i-am cerut Lui Hristos să Îl îmbrăţisez. Nu ştiu de ce. Poate pare obraznică o astfel de cerere, dar aşa am cerut, pentru că “orice veţi cere vi se va da”. După câteva zile, când am uitat de rugăminte, mă trezesc cu o îmbrăţişare din senin a unuia pe care eu nu îl consideram aşa simpatic. Hristos este prezent până şi în îmbrăţişările oamenilor despre care nu avem cea mai bună părere.

După îmbrăţişare, m-au întâmpinat în bucătărie saci de cartofi care au avut onoarea de a fi curăţaţi de câţiva dintre noi cu fraţii de la mânăstire, în timpul slujbei, pe rugăciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

La un moment dat, când se deschide uşa, unul dintre ei spune: „Numai puţin ce s-a deschis uşa şi uite ce frig intră”, adică puţin să pierzi trezvia, să deschizi o poartă şi te răceşti. “Este de ajuns un iepure care să te tragă în Valea Plângerii”, ca să îl citez din nou pe părintele Marcel.

Următoarele zile au fost de stabilire a ritmului, cum spune sfântul Ioan Gură de Aur, slujbe de dimineaţă pregătite de slujbele de seară, ascultări, conferinţe, repetiţii pentru colinde. Când am început noi de la Asociația Ortodoxia Tinerilor cu cei din ASCOR Bucureşti să exersăm câteva cântece suna groaznic. Nu credeam că vom reuşi să formăm un grup distinct de colindători. Trebuia să ne împărţim în cete. S-au format şase cete din Oradea şi Cluj, Timişoara, Sibiu, Braşov, Bucureşti, Craiova cu Ploieşti şi Constanţa.

În seara de Ajun, după slujbă, am ieşit toţi din biserică cu lumânări aprinse ca în ziua de Paşti. În timp ce cântam colinde ne-am îndreptat spre sala în care se ţineau conferinţe, de această dată împodobită cu o masă artistic realizată din scânduri ciopârţite unde au fost puse lumânări, portocale, etc. Toţi, peste 250, am intrat acolo în ciuda părerii sceptice a lui „father Sava“. Într-adevar a fost nevoie şi de o demonstraţie de forţă a părintelui Moise care a scos uşa din balamale pentru a mai face puţin loc.

Acolo a fost explozia de bucurie! La cetele noastre s-a mai adăugat şi ceata călugărilor. Ca în rai: ceata mucenicilor, ceata cuvioşilor, a drepţilor, etc. Am cântat pe rând fiecare ceată colinde până în jur de ora unu noaptea.

De Crăciun, după Liturghie şi agapă am plecat spre Găbud. Fiecare grup de colindători a fost însoţit de un părinte de la mânăstire. Ceata noastră a fost ajutată în prima seară pentru a vesti naşterea Lui Hristos de părintele Modest, care este un părinte “ghiduş”. Cu veselie, cu toba şi cu multă dragoste ne-a condus spre casa părintelui paroh din Găbud şi a altor oameni din acel sat. Gazda la care am luat masa parcă era un personaj dintr-o operă literară. Ne-a pus pe masă numai produse obţinute în casă, naturale şi ne îndemna: “să luaţi din tăte hălea” Ne-am bucurat că a rămas “veseloasă”, cum i-am cântat în colinde.

A doua zi de Crăciun am plecat spre Săulia, alături de părintele Iustin, stareţul mănăstirii. Eu am mers în maşină cu dânsul dar fiind în spate nu auzeam ce vorbea. O singură vorbă am prins, pe care am mai auzit-o la el: „Aşa fain te arată munca“. În picturile din biserică fiecare sfânt are o maximă, de exemplu Sfânta Parascheva este înfăţişată uneori cu o hârtie pe care scrie: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceeia vor vedea pe Dumnezeu“. Nu mai continui ideea, mă feresc să sugerez mai mult.

În Săulia am participat la Sfânta Liturghie după care părintele paroh împreună cu preoteasa şi cu cei „doi îngeraşi“ ai lor ne-au invitat la agapă în timpul căreia am cântat, părintele Ionel ne-a arătat foarte mult din dragostea sa, a citit o poezie şi ne-a rugat stăruitor să venim şi anul următor.

După ce partea mai curajoasă a grupului, adică majoritatea fetelor s-au încumetat să urce sanie şi să alunece pe gheaţă am pornit din nou spre alte gazde primitoare.

Toţi ne-au primit cu bucurie, pentru că speram noi, le-am vestit o bucurie ce vine de sus, întruparea Fiului Lui Dumnezeu. Cred că am lăsat în fiecare ochi luminos pe care am colindat, Lumina Lui Hristos.

A treia-a zi de Crăciun am colindat în Stâna de Mureş. Poate pare ciudat ce spun dar m-a impresionat modul cum cădelnița părintele de acolo. Hotărât. Trimitea un impuls şi cădelniţa avea o cursă largă. Dacă nu erai atent…Sfântul Ioan Gură de Aur insistă uneori pe detalii. De exemplu când vorbeşte despre Acvila si Priscila, îi fericeşte că au stat doi ani lângă Sfântul Apostol Pavel şi au văzut: purtarea lui, umbletul, felul îmbrăcămintei şi altele care nu par importante pentru noi, dar fiecare lucru se reflectă în veşnicie.

Pe seară am ajuns la slujba de seară în Unirea. Înainte de vecernie cineva îmi atrage atenţia: “Uite! Un ceas!”. Era un ceas mare pus pe iconostas. Eu nu agreeam ceasurile puse la vedere în biserică. Pentru că la slujbe intrii într-un alt timp, în timpul Lui Dumnezeu care este veşnic, iar un ceas care iese în evidenţă parcă dă senzaţia neplăcută pe care o are un profesor când îşi vede studenţii verificând ora pentru a şti când se termină cursul. Dar acela a continuat: “De fiecare dată când văd un ceas ca ăsta îmi dau seama cum se scurge timpul” Şi arată spre secundar, pe care nu îl remarcasem că avea o mişcare continuă, nu sărită ca la cele mecanice.

Închei aici pentru că timpul este preţios. Ar mai fi fost multe de spus. Când am început mă gândeam oare ce voi scrie? Acum văd că nu îmi ajunge timpul, cum spunea fericitul Pavel.

Vă îmbrăţişez pe fiecare şi vă rog primiţi-mi îmbrăţişarea întru Hristos deşi nu sunt ştiu cât de plăcut vă sunt!

(Victor Petcu)

P.S. Victor este cel din mijloc dintre primele trei persoane din grup.