„Întotdeauna am crezut că în afara ţării nu se trăieşte creştineşte, că străinătatea omoară suflete”
Dumnezeu îmi păzeşte paşii oriunde m-aş afla! Din mila lui Dumnezeu paşii mei nu se îndreaptă unde poate sufletul meu ar dori, căci în prezent mă aflu departe de ţară, departe de toate locurile pe care le iubesc şi departe de toate persoanele care le port în suflet. Plecarea mea din ţară a venit oarecum fără veste şi nu m-aş fi gândit niciodată că o să fie atât de lungă şederea mea aici, dar Dumnezeu a lucrat în mod neaşteptat în viaţa mea şi mi-a deschis ochii spre a vedea că multe din ideile mele sunt ale unei gândiri mediocre şi că de fapt eu cunoscându-L, nu-L cunosc!
Întotdeauna am cugetat că în afara ţării nu se trăieşte creştineşte, că străinătatea omoară suflete, distruge familii şi… ce să mai spun, că e cauza tuturor răutăţilor! Însă Dumnezeu mi-a arătat că nu e aşa, că nu locul în care te afli te clasifică pe tine ca persoană, sau te face să fii mai bun sau mai rău, mai credincios sau mai necredincios, ci locul poate doar să te influenţeze iar dacă nu eşti o persoană statornică şi nu iei pe Dumnezeu cu tine însoţitor pe drumul vieţii, este foarte posibil ca în loc să sfinţeşti tu locul, să te „sfinţească” locul pe tine.
Vă mărturisesc că după prima săptămână, care a fost foarte grea pentru mine, în momentul în care am intrat în biserică, am îngenuncheat şi fără să vreau mi-a venit să plâng exclamând în gândul meu: în sfârşit acasă!…
Nu mai simţisem atât dor de a merge la biserică, cred că niciodată! Mi se umpluse inima de linişte, în sfârşit mă simţeam acasă, parcă nu mai voiam să plec, aş fi rămas în biserică o zi întreagă…
Vă spun că multe din lucrurile pe care noi le facem din obişnuinţă, uneori din monotonie, sau dragostea pe care o purtăm pentru alţii sau cea care o poartă alţii nouă, deşi nouă ni s-ar părea că aşa trebuie să fie, că toate care le avem, cu care suntem obişnuiţi, de fapt ni s-ar cuveni şi nu le dăm importanţa cuvenită, atunci când nu le avem începem să le preţuim la adevărata lor valoare.
Pe mine, cel puţin, timpul petrecut aici m-a ajutat mult să reflectez asupra propriei persoane, mi-a schimbat felul de a gândi în anumite situaţii şi m-a ajutat a înţelege lucruri pe care înainte nu aş fi putut să le înţeleg.
Se spune că dragostea la distanţă ori devine mai puternică ori dispare. Acelaşi lucru o să-l spun şi eu despre oameni, distanţă fie te consolidează, fie te distruge, sau, s-ar putea să mai fie şi o altă categorie, să-ţi fie indiferentă, căci pentru cineva care nu are nici o „treabă” cu Dumnezeu şi îi place doar „să-şi trăiască viaţa” nu îl „încălzeşte” cu nimic dacă este acasă, în Europa, America sau Polul Nord atâta timp câtse simte el bine, are ce bea, ce mânca şi bani pentru distracție.
Această ultimă categorie aş prefera s-o las de-oparte şi să vorbesc despre celelalte două mari categorii în care se încadrează marea majoritate. Nu întâmplător am făcut această comparaţie despre dragoste, distanţă şi oameni. Vroiam să ajung la rădăcină, la cauza tuturor căderilor care este lipsa dragostei „… şi dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”! (1 Corinteni,13)
Însingurarea este sursa multor patimi ea fiind provocată de lipsa dragostei. Spunea un părinte: „Doamne dă-mi dragoste aşa încât să uit de patimi”. În traducere: Doamne dă-mi acea dragoste care să cuprindă toată fiinţa mea şi tot timpul meu, aşa încât nici să nu îmi mai aduc aminte să mai păcătuiesc. Ce profund!
Singurătatea se resimte mai puternic atunci când eşti departe, când nu ai pe nimeni aproape, dar se poate să fii înconjurat de familie şi de prieteni şi totuşi să te simţi singur și acesta e cel mai evident semn al lipsei dragostei iar dacă nu suntem atenţi cădem cu uşurinţă în grele patimi care cu greu se mai vindecă.
Multe persoane nu au înţeles că este o diferenţă între singurătatea trupească şi singurătatea sufletească şi că e nevoie de un echilibru între cele două, iar când simţim că apare singurătatea sufletească trebuie să ştim că este semn al depărtării de Dumnezeu şi de aici până la a face cuib patimilor este doar un pas. Mulţi sunt cei care s-au lăsat amăgiţi şi au căutat să scape de acest gol pe care îl lăsa însingurarea de Dumnezeu, în locuri nepotrivite, cu persoane nepotrivite, unii prin alcool, alţii cu „fumuri”de tot felul, alţii prin curvie distrugându-şi viaţa care darul lui Dumnezeu, şi aducând cu sine numai lacrimi şi suferinţe.
Câţi nu s-au pierdut zdrobindu-se de acest zid al singurătăţi, părută iniţial a fi trupeasca, dar sfârşindu-se prin înstrăinarea de Dumnezeu, şi iarăşi zic: câţi nu s-au apropiat de Dumnezeu încât au reuşit să zdrobească zidul! Însingurarea nu dispare dacă o învingi numai trupeşte ci trebuie lucrat la sursă, adică la suflet: “fă pace cu Dumnezeu şi o să ai pace cu tine însuţi!”.
Aici, ca peste tot acest pământ, sunt multe persoane care trăiesc o viaţa păgână dar, spre mărturie celor care gândesc cum gândeam eu odinioară, sunt şi foarte multe persoane extraordinare care trăiesc după voia lui Dumnezeu într-o ţară care nu este ortodoxă şi nu întotdeauna le este uşor, căci de cele mai multe ori acești oameni sunt judecaţi de lume, dar asta nu îi împiedică să trăiască credinţa ortodoxă, uneori, poate, mai intens decât o trăim mulţi dintre noi acasă.
Ce mândrie, în sensul bun al cuvântului, când în zilele de Paşte văd mai mulţi români în costumul naţional decât, poate, aş vedea dacă m-aş afla acasă! Ce bucurie când văd mulţime de lume şi de copilaşi împărtăşindu-se în fiecare duminică! Eu fiind obişnuită să mă împărtăşesc odată la 40 zile, mi s-a părut oarecum ciudat, mă gândeam cum reuşesc atâtea persoane să se spovedească în fiecare săptămână, şi să-și facă canonul?
Mie mi se părea greu când trebuia să-l fac la 40 de zile, ce să mai spun la 7 zile, dar am găsit imediat şi răspunsul: părinţii slujitori de aici voind să readucă obiceiul care era la începuturile bisericii, unde toţi creştinii care participau la Sfânta Liturghie trebuiau să se împărtăşească, au dat binecuvântare ca fiecare credincios să se spovedească măcar o dată la 40 zile şi să se împărtăşească în fiecare duminică, desigur cu canonul făcut!
Este minunat să vezi români într-o ţară străina citind rugăciuni sau cărţi duhovniceşti pe mijloacele de transport. Cât de îngândurat rămâi asupra vieţii tale când întâlneşti asemenea persoane, atunci te vezi cu adevărat cât de mărunt eşti. O, cât de mărunţi suntem toţi, şi cât de mare este slava care se revarsă peste noi când păşim în viaţă cu DUMNEZEU!
Luptele sunt multe căci nu vin numai de la trup, vin cam aşa din toate părţile, că poate străinii de multe ori nu se comportă cu tine creştineşte, sau de multe ori cunoştinţele te iau în râs sau încearcă să te „tragă” în jos, sau câteodată diavolul lucrează la sensibilitatea ta încât te face să nu mai ai putere să faci nimic, dar, întotdeauna biruinţele te înalță, iar căderile din care te ridici te fac să creşti.
Străinătatea te maturizează! Slavă Domnului că mi-a călăuzit paşii a ajunge aici , căci cred că dacă El nu îmi demonstra cât de mult greşesc şi nu îmi arăta cât de frumos trăiesc atâtea persoane, care deşi au la îndemâna atâtea tentaţii aleg calea Bisericii, eu şi acum trăiam în nesimţire şi în ideile mele copilăreşti!
(Elena din Italia)
elena
mai 19, 2011 @ 11:52 am
Doamne ajută! Nici eu nu aş fi găsit o imagine mai potrivita, parcă ati citit pe chipul meu că se vede nemărginirea mării care imi dă putere in fiecare dimineată…
Administrator
mai 19, 2011 @ 12:09 pm
Ma bucur ca-ti place.
Incercam sa punem fotografii care sa dea o stare de liniste si bucurie pentru a impulsiona la citirea cuvintelor din articol.
Emanuela Crangasu
mai 19, 2011 @ 6:33 pm
Citind acest articol mi-am dat seama ca si pe mine strainatatea m-a facut mult mai responsabila, corecta si matura.
Este o deschidere extraordinara si asa cum spune un sfant parinte, ca Dumnezeu ne-a dat ca sa umblam in libertatea Lui in aceasta lume oriunde am merge sa fim cu El asa cum au fost si Sfintii Apostoli.
Doamne ajuta!