Vindecarea demonizatului (Predică în Duminica a 23-a după Rusalii)

„Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii.Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie.

Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate.  Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând:  Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.”

O perspectivă interesantă despre demonozaţi o dă Sfântul Ioan Gură de Aur care ne atrage atenţia că noi oamenii ar trebui să ne îngrozim şi să reacţionăm mai repede atunci când auzim sau vedem pe unul din cei dragi ai noştri că este atacat de patimi şi de păcate, decât atunci când este demonizat:

„Dacă vezi vreun evadat că-ţi bate copilul, te mânii şi te repezi ca o fiara asupra lui, dar stai liniştit şi nu faci nimic, deşi în fiecare zi vezi demonii atacându-l şi împingându-l la pacate. Stai şi nu-l scapi din ghearele lor. Dacă copilul ţi-e cumva posedat, alergi la toti sfinţii şi tulburi liniştea şi celor ce pustnicesc prin vârfuri de munţi, ca să-l scapi de nebunie. Dar, deşi vezi cum în fiecare zi îl tulbură păcatul, care este cel mai îngrozitor demon, nu faci nimic.

Şi chiar să fie cineva posedat de un demon, nu este deloc îngrozitor, pentru că demonul nu poate cu nici un chip să ne arunce în gheena, ci, dacă suntem atenţi, ispita aceasta ne poate aduce chiar cununi minunate şi ne poate face vestiţi, dacă-i răbdăm cu bucurie chinurile. Dimpotrivă, cel ce traieşte în păcat, nu se va putea mântui niciodata. Şi viaţa aceasta i se va părea un infern şi în cea viitoare va fi pedepsit pe vecie.

Totuşi, chiar dacă ştim toate aceste lucruri, le dăm o atenţie nefirească celor foarte puţin importante, în timp ce pentru cele cu adevărat importante nu vrem să facem nici cel mai mic efort. Dacă vedem pe cineva demonizat, îl plângem, dar dacă-l vedem păcătuind, nu suntem deloc şocaţi, chiar dacă atunci ar trebui să ne văitam şi să ne lovim de durere. Dar, decât să ne vaitam, mai bine să-l oprim si să-l sfatuim sau să-l speriem, să-l pedepsim, să-l vindecam cu orice mijloc ne stă în putere de boala aceea şi s-o imitam pe vaduva despre care sfântul apostol Pavel a zis ” … daca a crescut copii…”.

Nu prea reacţionăm când îi vedem pe cei dragi ai noştri că sunt în păcate, că înaintează în patimi, că sunt legaţi de răutatea lor, ci stăm pasivi şi fără nici o grijă gândindu-ne cu nu fac păcate prea mari, că sunt şi ei oameni. Eu nu pot trăi cu gândul că Dumnezeu m-ar putea mântui iar cei dragi ai mei (mama, tata, prietenii, familia întreagă)  ar putea ajunge în iad. Nu prea am linişte când ştiu că cei dragi ai mei nu merg la Biserică, nu se mărturisesc, nu se-mpărtăşesc, şi trăiesc o viaţă rece, departe de Dumnezeu. Îmi pare rău când îi văd că sunt trişti, că nimic din lumea asta-i nu-i mulţumeşte deşi au gustat din toate plăcerile ei, şi mă gândesc că le lipseşte Dumnezeu.

Am încercat să le vorbesc, să le explic, să le fiu exemplu, dar nu s-au schimbat prea mult. Ce pot face ?

Pot să mă rog pentru ei lui Dumnezeu în fiecare zi. Nu pot să pun capul pe pernă seara dacă nu-i cer lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei dragi, cum ştie El, când vrea El, şi cum vrea El. Nu pot face mai mult decât atât. Dar eu cred că e cel mai bun lucru.

Trebuie, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le fiu exemplu iubindu-i şi să mă rog pentru ei sfinţilor, Maicii Domnului şi lui Dumnezeu. Dar rugăciunea mea ştiu că nu este în zadar:

„Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină.”

(Balan Claudiu)