Câţi dintre noi mai reuşesc să vorbească celuilalt prin tăcere?

Păstrasem un citat în minte al Sfântului Isaac Şirul: „Vorbirea este a lumii acesteia iar tăcerea este a lumii ce va să vină.” Nu-l înţelesesem foarte mult atunci, dar că să văd pentru a mia oară cât de mare este înţelepciunea Lui Dumnezeu şi că toate-s rânduite de El, mai târziu am început, dintr-un motiv deloc cunoscut mie atunci, să caut a desluşi profunzimea tăcerii. Şi asta în momentul când vizualizând filmul „Patimile Lui Iisus Hristos”, regizat de Mel Gibson, film în care mă scufund de fiecare dată când simt că-s la pământ, când mă încarc cu putere doar trăind acele momente cu El. E ca o lecţie de practică a trăirii în Hristos, am observat o atitudine, pe care doar văzând-o am înţeles-o, o atitudine a Mântuitorului cu-n impact atât de mare pentru mine: lecţia tăcerii.

Era scuipat, era înjosit, era bătut, era dezbrăcat, hule groaznice i se aduceau, învinuirii de neimaginat, cuie îi erau bătute în palmele Lui în care odinioară ne adăpase cu ele, ne ţinuse, ne mângâiase, coroană de spini avea pe cap, pentru noi spinii ăştia care şi acum Îl răstignim şi El… El răbda şi tăcea, se smerea şi tăcea, îndura şi tăcea, nu s-a văitat, nu a înjurat, nu a blestemat, nu a ţipat şi Doamne, cât de mare îi era durerea, cât de adâncă şi profundă, dar El a purtat-o cu tăcere. Iubirea a stat la bază, căci fără de iubire nu ar fi fost nimic posibil, durerea Lui, în mod tacit, vorbea iubirea, nu şi-a strigat-o ci chiar tăcând s-a auzit şi-n veşnicii.

Fiind în spital, pentru o programare, pe un perete văd lipit un afiş pe care, într-un mod atât de imperativ dar întru totul ziditor, stătea scris un decalog al tăcerii:

1. Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros!
2. Taci, atunci când ai vorbit destul!
3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti!
4. Taci, atunci când eşti provocat!
5. Taci, când eşti nervos şi iritabil!
6. Taci, când intri în biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi!
7. Taci, când pleci de la biserică, pentru că Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!
8. Taci, când eşti ispitit să bârfeşti!
9. Taci, când eşti ispitit să critici!
10. Taci, cât să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi!

M-a uimit pentru că nu numai că nu mă aşteptam să-l văd acolo, dar a venit într-un moment când şi mai mult vroiam să-mi îndrept atenţia către această taină, să o cunosc, să o învăţ, să o înţeleg. Deşi, cu siguranţă că-l mai citisem dar atunci mai mult ca oricând mi-a atras atenţia.

Şi mi-am dat seama că nu ştiu să tac şi din acest motiv am spus mereu cele mai mari grozăvii, cele mai crunte lipsite nu numai de valoare dar şi de cel mai mic gram de bun simţ, am trăncănit şi am tot vorbit neţinând cont de nimic şi de nimeni, nu numai că am luat cuvântul atunci când nici nu era rândul meu la a vorbi, ci chiar călcând peste toţi şi chiar făcându-mă de râs de multe ori, aşa cam ca în pildele lui Solomon: ”Cel ce răspunde la vorbă înainte de a o fi ascultat, este nebun şi încurcat la minte.” N-am ştiu să tac şi de zeci de ori am replicat cu totul în afara Lui Dumnezeu, dacă eram provocată şi pentru că sunt o persoană iute, impulsivă, mânioasă – câte discuţii nu am provocat, câte vorbe grele, câte certuri, câte cicatrici n-am produs cu netăcerea mea. Cât îmi dorisem să ajung să nu mai critic, să nu mai judec şi ce uşor era – dacă aş fi tăcut de multe lucruri grele m-aş fi scăpat.

Până ajungem să scoatem răul din noi, mai înainte de a ne curăţi inima un prim pas este să-ţi înăbuşi mânia, hula, vorba urâtă. După o viaţă de mizerii, sunt multe dar foarte multe adunate. Cu mila Lui Dumnezeu poate că va veni o vreme când nici inima nu le va afla acolo, căci cel mai de folos ar fi ca nicăieri în sufletul nostru să nu se mai regăsească nici o patimă. Şi chiar de nu putem să nu ripostăm măcar să învăţăm un exerciţiu foarte uşor şi accesibil tuturor: opreşte-te puţin, respiră adânc, întreabă-L pe Dumnezeu ce să spui şi caută răspunsul dat de El în inima ta şi dacă l-ai găsit vorbeşte dacă nu mai bine taci.

Câte lucruri frumoase nu se pot spune prin tăcere, câţi dintre noi mai reuşesc să vorbească celuilalt prin tăcere, când inimile sunt curate nu mai este nevoie de vorbe, tacit îl îmbrăţişezi, îi vorbeşti, îl alini, te înţelegi din priviri, te foloseşti de sfinţenia unora doar privindu-i. Astfel de oamenii nu ne mai vorbesc cu buzele, ci lasă inima care devine, din dragostea Lui Dumnezeu, ca un cer izvorâtor de lăuntrică Liturghie, dar nu este o Liturghie ascunsă ci tacit e manifestată în toate clipele vieţii.

Să învăţăm să ne înfrânăm limbile, cele pline de otravă şi de multe ori aducătoare de moarte, să fim cumpătaţi la vorbă, pururea să avem dreapta socoteală şi-n tăcere şi-n vorbire, să căutam să comunicăm mai mult cu inima decât cu buzele, să tăcem atunci când suntem osândiţi, nedreptăţiţi, batjocoriţi, să răbdăm şi tacit să ne rugăm.

Să învăţăm să tăcem din când în când ca şi Dumnezeu să ne poate vorbi, să putem să-L ascultăm, El mereu stă de vorbă cu noi, atunci când nu ştim ce să facem, El e în inima noastră şi ne învaţă, ne povăţuieşte, ne arată căile Sale, cărările Sale numai că ne-am obişnuit să vorbim numai noi, El nu mai are când. Să ne coborâm în inima noastră, acolo e tot cerul, acolo sunt toate răspunsurile, toată înţelepciunea, acolo e Dumnezeu, să facem un scaun vrednic pentru El.

Mi-a plăcut foarte mult răspunsul Sfântului Nicodim Aghioritul dat cuiva ce întrebase dacă este bine ca în mijlocul slujbelor Bisericii să ne rugăm cu o rugăciune scurtă dar care să aibă ca scop adunarea minţii şi inimii la slujba la care participăm şi acesta îi spune cam aşa: ” Mintea este preot, inima este altar, jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea şi bunăvoinţa, căci de bunăvoie aleg să mă rog Lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridică de pe altarul inimii este rugăciunea. Omul este un fel de biserică în Biserică.”

Noi suntem slujitori Iubitului nostru Dumnezeu, tot ce facem este o permanentă Liturghie, o liturghie de după Liturghie şi atunci când gătim sau când spălăm rufe, sau când mergem pe stradă sau când legăm rănile fraţilor noştri sau când dormim, de vorbim sau de tăcem, tot ce facem trebuie să fie doar pentru El, doar cu El, doar întru El. Restul… doar deşertăciuni.

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

(Maria Vicol)