Vrem să fim ceea ce nu suntem
Mă gândeam…când mi-am propus să scriu aceste rânduri, că ele trebuiesc a fi foarte simple şi usor de digerat, pentru a fi sigur că tu le poţi inţelege şi mai cu seamă, pentru a fi sigur şi eu că le inţeleg.
Vezi tu…eu cred că şi tu şi eu…ne complicăm prea mult, adesea vrem să fim mai mult decât putem fi; astfel epatăm fără să avem puterea să o facem. Vorbim pompos, scriem cuvinte prea pieptănate…când noi, nu suntem deloc pieptănaţi.
Aşa suntem cu toţii, şi tu şi mai ales eu.
Aceasta…a fi ceea ce nu suntem…apare în toate aspectele vieţii noastre.
Te ajut cu câteva exemple, sigur te vei regăsi.
Adesea ne distrăm, dansăm, glumim, râdem, suntem politicoşi, suntem creduli, facem multe lucruri pe care nu simţim să le facem. Nu ne place să le facem, consumăm energie multă pentru a le face…dar totuşi le facem.
De ce?
Pă pentru că vrem să fim ceea ce nu suntem…lumea toată din jurul nostru şi mai cu seama prietenii ne vor…aşa cum vor ei să fim…ceea ce e mai dur e că şi noi îi vrem pe toţi să fie la fel, falşi. E mai odihnitor, e mai fancy…
Nu crezi că e prea mult teatru în noi? Eu cred cu tot sufletul.
Şi ştii care e adevărul?
Noi suntem adesea foarte trişti, dezamăgiţi, mâhniţi, obosiţi. E cumva normal să fim aşa, într-o lume în care muncim, alergăm şi ţinem piept încercărilor.
Dar, aici apare un dar, toate aceste stări precum şi toată falsitatea din nou pier. Unde? În faţa cui? In faţa Lui. El, Hristos Domnul ne dă şi bucurie, şi putere şi pace şi linişte şi mai ales ne ajută să fim naturali…Oh! ce frumos e să fii natural, şi totuşi, prea puţini şi prea rar suntem.
Priveşte copilul acesta…el este şi natural, şi bucuros şi optimist şi împăcat cu toţi şi cu el însuşi…te rog, hai să fim şi noi precum este el…
„Lasaţi copiii să vina la Mine şi nu-i opriţi, ca a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. ” ( Luca 18,16 )
(Codruţ Mirica)
Pr. Gabriel Militaru
septembrie 22, 2008 @ 8:16 pm
Poate ca nu mai suntem naturali si nu ne mai purtam fireste pentru ca nu mai stim. Am uitat pur si simplu… Ne-am instrainat de noi insine, de modul nostru firesc de a fi. Trebuie sa depunem marele efort de a ne regasi pe noi insine. Asta daca mai vrem si daca ne mai dorim. Multi isi vor dori sa traiasca in continuare in „universul” lor artificial si singurul in care au impresia ca pot rezista si se pot afirma. Dar, de fapt, se afunda din ce in ce mai mult in intuneric, in necunoastere. Si, evident, se indeparteaza si mai mult de ei insisi.
Doamne-ajuta!
Balan Claudiu
septembrie 22, 2008 @ 8:37 pm
Eu cred ca necazurile ne trezesc la realitate. Supararile si durerile ne fac sa ne venim in noi insine, sunt ca niste semnale de la Dumnezeu. Cand ne stim greselile si rautatile si mai ales neputintele, ni le acceptam ca atare si mergem inainte cu ele in fata tuturor fara sa ne mai ascundem. Atunci eu cred ca suntem firesti.
George Lungu
septembrie 23, 2008 @ 10:20 am
Sunt momente in viata in care, daca vrei sa fii sincer cu tine, iti vezi toate defectele si neputintele. Consider asta ca fii primul pas…e totusi un merit si asta, sa iti dai seama de starea in care esti. E un fel de ciocanul mintii…cum stau, cum ma aflu, sunt intr-o stare de bine? Pentru ca, la urma urmei omul asta cauta: starea de bine. Unii binele pe plan financiar, altii pe plan profesional, ba pe plan de moda, de cate un curent de modernism si le place sa „pozeze” in diverse ipostaze. Ce ne facem insa cand se atrica acest aparat? Apare o trezire la realitate, o constientizare si mai aprofundata a contextului in care este amplasat, un prilej de bilant. Trebuie sa se intample asa ceva, altfel omul ar in starea aia falsa de bine. El crede ca ii este bine si nu permite niciunui factor extern sa intervina asupra asa-zisei stari de bine a lui. Dar deodata apare lumina in ideile si in modul lui de gandire…o lumina menita sa aduca si un echilibru pe toate planurile. A venit momentul sa punem ceasul sa sune: Sa ne trezim la realitate. Cu stima si respect va salut! Mantuire grabnica!
Emanuela Turcanu
septembrie 23, 2008 @ 11:03 am
E adevarat ca de multe ori vrem sa fim ceea ce nu suntem, lasam aceasta „falsitate” pusa sub auspiciul vremurilor de azi, sa ne acapareze cu totul, sa ne schimbe. De ce? Adevarata bucurie nu o gasim in acest teatru pe care il jucam, ci in camaruta sufletului nostru unde constiinta noastra ne mai da cate un semnal sa ne oprim la timp, atunci inceteaza falsul.
Anca
septembrie 23, 2008 @ 11:33 am
Este foarte adevarat tot ce ai scris, dar tinerii mai ascund adevarul si din alte motive… Da, ar fi bine sa fim ca acel copil, dar el stie mai putine decat stim noi si ii este usor sa fie optimist si sincer… Noi tinerii avem modele de conduita si uneori ne comportam asa cum ne-am dori sa fim, copiem pe altii mai buni decat noi ca sa inlocuim niste obisnuinte rele, si atunci ascunderea adevarului nu mi se mai pare un lucru asa de rau… Unora le place sa fie pieptanati cu cuvinte frumoase si ca sa le spui adevarul iti trebuie mult curaj si spirit de sacrificiu…
Mihaela Gafitescu
septembrie 23, 2008 @ 11:38 am
Foarte adevarat! daca am fi toti naturali ar fi altfel fata lunii. Ortodoxia inseamna practic si naturalete in traire si in toate, si cred ca ar fi mai buna lumea si copiii mai deschisi si sociabili
Bianca
septembrie 23, 2008 @ 11:55 am
intr-adevar…vorba lui Shakespeare..lumea e o scena, si noi, simpli actori…ideea e sa nu uitam sa pastram o limita. Cumpatare, si oranduire…Cat de simplu ne-ar fi sa fim noi insine!Sa ne venim in sine… intr-un sine care de fapt nu e nimic altceva decat Hristos din noi… si-atunci am reusi sa stim ce trebuie sa facem si pana unde sa ajungem, cat ascundem si cat daruim… Din ce in ce mai greu. Asta auzim, asta simtim, asta traim: e din ce in ce mai greu. Sa ce? Nu mai stim nici noi, dar, paradoxal, e mai simplu sa credem ca „e greu”. Cata dreptate avea si are Sfantul Nicodim de la Tismana, spunandu-ne din icoana: „Iubiti pe Dumnezeu si veti avea pace in inimile voastre”… Sa iubim sa traim in Hristos si prin Hristos, sa iubim sa fim si sa ne traim identitatea.. iubire si naturalete…de asta avem nevoie… Ca apoi, restul vine de la sine. Anturajul, mai devreme sau mai tarziu, va intelege si va accepta..si daca nu accepta, poate nu e anturajul de care avem nevoie… In fond, daca nu-mi gasesc linistea intre ei fiind eu insami, la ce bun? In fond, masca sociala vrem nu vrem, o purtam, ceea ce conteaza este sa nu uitam sa o dam jos, si atunci sa ii avem aproape tocmai pe cei pe care ii stim ca nu se vor rusina sa ne vada in toata „splendoarea” noastra. Asa cum suntem, mereu privitori spre inaltime, cu simplitate si nadejde, si mai ales, dragoste.
Dana
septembrie 23, 2008 @ 1:01 pm
un act de curaj…a afirma o realitate…oare?
catzi dintre noi nu recunoastem „falsitatea” cuiva…dar cine indreptatzeste ca acea falsitate in realitate asta este?
cati dintre noi dupa constientizarea unei falsitatzi proprii sau a altcuiva sunt in stare sa schimbe acel aspect?
spunem..da…insa se face ceva?
oamenii se schimba neincetat si de multe ori nu pot distinge intre speranta…dorinta…realitate…credintza………….si realitatea care ii reprezinta 🙂
Bogatu- Ion Nicoleta
septembrie 23, 2008 @ 1:14 pm
Consider ca naturaletea este un dar pe care toti il primim insa, de cele mai multe ori, il ignoram pentru ca vrem ca cei din jur sa-si formeze o parere prea buna despre noi; se intampla sa fim mandri, laudarosi, sa ne placa minciuna, falsitatea, si astfel ne ratacim pe un drum intunecat; dar, in momentul in care pasim in Sfanta Biserica, ne aratam Lui Dumnezeu asa cum suntem noi, ne asumam greselile si ne dorim sa fim buni, sinceri, curati la suflet; important este sa fim noi insine intotdeauna, sa fim crestini si in afara locului sfant si sa-L rugam pe Iisus Hristos sa ne lumineze mintea, sa avem constiinta de sine si multa sanatate.Numai bine!
alinette
septembrie 23, 2008 @ 7:15 pm
Privit in profunzime acest aspect al falsitatii , al atitudinii epatante despre care se vorbeste , nu ma poate duce cu gandul decat la un singur lucru – la acela ca fugim de noi, pentru ca nu ne place ce gasim in noi, pentru ca e greu sa facem ordine , pentru ca de fapt este imposibil sa facem ordine singuri , fara sa strigam efectiv la Hristos.Pe ceilalti ii vrem la fel de falsi pentru ca neputintele lor sunt greu de rabdat pentr noi,obositoare,iritante.
Pe de alta parte , mi se pare foarte just sa nu-mi trambitez durerea si oboseala peste tot si oricui, ci sa port cu demnitate si nadejeje iadul din mine si daca atunci voi alege sa zambesc in loc sa plang in fata oamenilor, pentru ca in clipele de singuratate sa-I spun Lui tot, cu siguranta ca nu mi se va socoti ca lasitate.
Cu toate acestea nu trebuie universalizata aceasta dualitate,in nici nu caz nu trebuie exclusa posibilitatea ca celalat sa fie sincer in trairi, pentru ca daca nu constientizam ca fiecare este diferit in trairi si manifestari,apare pericolul suspiciunii si al neincrederii in celalat, judecandu-l dupa cum chiar noi suntem.
rodica danaila
septembrie 24, 2008 @ 8:40 pm
Societatea e cea care ne vrea falsi.E trist,dar adevarat.Daca esti tu insuti lumea te priveste ciudat,mai ales daca esti foarte diferit de ceilalti.Cu totii ii judecam pe ceilalti mai intai dupa ambalaj de abia apoi,daca mai avem chef si timp,ii judecam si dupa continutul care este de fapt partea care conteaza.Pentru a ne redobandi naturaletea de la inceput ar trebui sa revenim la vremea lui Adam si a Evei.Ar trebui sa ne dezbracem de ,,hainele”(luam cuvantul aici atat in sens propriu,dar si in cel figurat) si sa aparem asa cum ne-a lasat Dumnezeu,atunci nu am mai avea ce ascunde si nu am mai fi falsi.
Goliciunea trupeasca si expunerea sufletului in fata celorlalti ne fac vulnerabili,ceea ce multora nu le place pentru ca le-ar cadea masca pe care-o infatiseaza in fiecare zi si care-i face diferiti printre ceilalti.
De ce ne e frica sa ne expunem trupul in fata persoanei iubite?Pentru ca astfel ar citi prin noi ca printr-o carte deschisa si ar sti cum suntem noi cu adevarat: imperfecti,dar exact asa cum ar tebui sa fim,doar niste OAMENI.
Cu totii suntem egali in fata Lui Dumnezeu,indiferent de aparente.In fata Lui aparem goi,pentru El doar faptele conteaza.
Balan Claudiu
septembrie 24, 2008 @ 8:45 pm
Imi place mult Rodica ce-ai spus. Asa ar trebuie sa fim goi. sa fim sinceri pana la ultimul cuvant. Am observat ca sinceritatea ii cucereste pe oameni ca un magnet. Cand esti sincer inspiri multa incredere celor din jur si obtii repede iertarea.
mihalela
septembrie 25, 2008 @ 5:15 pm
E bine sa fim sinceri fata de noi insine, insa, e nevoie sa fim toleranti fata de cei din jur si dispusi sa facem compromisuri. Regulile nescrise ale convietuirii ne determina de multe ori sa nu spunem ce gandim si totusi asta nu inseamna ca suntem falsi.
E greu, daca nu imposibil, ca mereu sa fii sincer si direct in sinceritatea ta. Insa, exista bunavointa, toleranta, fair-play, etc care ne calauzesc si, la sfarsitul zilei, important e sa fim impacati cu noi insine pentru ca am actionat conform acestor valori.