Zece ani de îndoială și o clipă în dragostea Lui

Vi s-a întâmplat vreodată să vă răspundă Dumnezeu la ani de întrebări și neliniști cu un singur cuvânt? Acesta e felul Lui iubitor de a ști să adune viața noastră într-o grămăjoară, în palma Lui, și să sufle har peste ea. Atunci simți că Dumnezeu îți suflă vânt în pânzele vieții tale, că ai „vânt din spate”, și că nu-ți rămâne decât să trăiești restul vieții în această adiere de grație a lui Dumnezeu.

Într-o primăvară, pe când mergeam pe tren de la București la Putna, călugăr fiind la mănăstire de mai bine de 10 ani de zile, am oftat la Dumnezeu, mi-am adunat nedesăvârșirea vieții mele și am zis în inima mea: „Iată, Doamne, nu sunt bărbatul care aș vrea să fiu înaintea Ta. Sunt atâtea frici și insecurități pe care le car cu mine de ani de zile. Sunt atâtea lucruri de reparat, pe care nici lumea și nici alții și nici eu nu mi le-am reparat, încât n-o să ajung niciodată bărbatul și călugărul care am vrut să fiu. O să car datoriile mele cu mine până la sfârșitul vieții și-ți voi aduce în fața Ta un om neîmplinit și o viață neîmplinită”.

Nu am apucat să termin tot acest șir de gânduri, că o rază de soare a intrat pe geamul vagonului și mi-a inundat fața și gândurile. Și odată cu ea, Dumnezeu mi-a răspuns pe loc, din adâncul meu, așa:

– Prostuțule, nu înțelegi că Eu te iubesc…?

Atunci timpul pentru mine s-a oprit. Atunci 10 ani, ultimii 10 ani ai vieții mele, au devenit clipa de veghe a Părintelui meu pentru mine. În acest răspuns al Dragostei mi s-a părut că s-au adunat toate gândurile, îndoielile și fricile mele, și că timp de 10 ani, un deceniu, eu n-am înțeles ce vrea Creatorul meu să-mi spună cu adevărat. Am înțeles că sunt, dincolo de toate, copilul Lui. Și că asta e prima miză a vieții mele, și din asta vrea Dumnezeu să trăiesc toate slujirile și deprinderile vieții mele. Am înțeles că voi fi bine mereu în dragostea Lui, chiar dacă nu pot repara niște lucruri la mine, atâta timp cât îi încredințez viața mea. Am înțeles, într-un fel fericit, că am fost autist față de dragostea Lui, că am avut ADHD la feluritele și tainicele prezențe ale Lui în viața mea. Și dacă eu, copilul Lui, l-aș întreba – „Eu, Doamne, în 10 ani am depănat toate aceste gânduri și nu am știut unde ești… Unde ai fost acești ani?”, mi-ar răspunde:

– Eu Mi-am petrecut acești 10 ani iubindu-te.

Carevasăzică Creatorul meu a trăit un singur gând. Nu cele multe ale mele. El a rămas constant și fidel în gândul că mă iubește, că sunt fiul Lui, nu s-a îndoit, nu s-a răzgândit, pentru El nu a curs timpul. Dar nu numai timpul, ci și spațiul s-a făcut simplu și unitar.

Nu știu dacă ați simțit vreodată că te cuprinde tot spațiul înconjurător, natura, vânturile, cerul, orizontul tot, într-o singură îmbrățișare. Așa m-am simțit eu îmbrățișat de Creatorul meu din toate colțurile lumii, ca atunci când strângi un colțunaș, îl împăturești și îl pui la copt. Nu era un colț al lumii de unde să nu fi răzbătut Iubire. Era un cuvânt venit în inimă, în microcosmosul meu, dar parcă era un cuvânt venit și din cosmosul dinafară. De peste tot mi se părea că vine cuvântul: „Nu înțelegi că Eu te iubesc…?”. Eram în vagonul de tren, de afară de pe câmpiile Buzăului, din stânga venea un soare cald de aprilie peste mine, câmpiile vaste se continuau dealurile Vrancei, care se învecinau mai departe cu cerul, de la zare la zare… Și prin toate, ca printr-o pâlnie, Creatorul turna acest cuvânt în inima mea.

Atunci, ca fetița care îl luase pe Nu în brațe, din povestea lui Octav Pancu Iași, am dat jos bolovanul de neacceptare de pe inima mea, și am respirat pentru prima oară, clar și nefiltrat, gândul că Dumnezeu, Creatorul meu, mă iubește. Că pot să mă iubesc ca făptură a Lui. Că în sfârșit mi s-a dat un criteriu dumnezeiesc pentru care să mă iubesc. El. Că în pofida lipsurilor mele, a infirmităților sufletești, care lucrează inevitabil în păcate, El, Dumnezeu, mă iubește.

Tot atunci am avut un „glimpse”, cum zic englezii, un flash al vieții întregi ca deja petrecută, ca deja trăită ca dar al Lui. Am avut un straniu sentiment că timpul a trecut, s-a izbăvit într-un mod tainic, că nu mai trăiesc cronosul linear și dramatic, ci kairos-ul, timpul răstimp în care se împlinește gândul lui Dumnezeu. Atunci am simțit că pricep cuvântul infinit din ectenia de la Liturghie: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși la Domnul să cerem…”. Adică nu mai trebuie să trăiesc timpul neîmplinirilor mele, oricare ar fi ele, reale sau închipuite, ci timpul împlinirilor lui Dumnezeu. Timpul în care El, Creatorul meu care mă iubește, săvârșește tot ce voiește cu mine și nimic nu-i e cu neputință. Am simțit că a murit viața mea lineară, și în fața mea se deschide „restul vieții”, eternă, inepuizabilă, cu fața către Veșnicie. Am simțit că lui Dumnezeu nu-I va eșua nimic din ce-și propune să facă din făptura mea, chiar dacă eu sunt strâmb, și mic, și neîmplinit, că iubirea Lui nu se împiedică în insuccesele mele. Căci iubirea-kairos a Lui e izbăvirea de cronosul finit al lumii.

De aceea, dacă ești cântăreț, artist muzical, și auzi acest cuvânt, să știi că Dumnezeu ți-a eliberat restul vieții să cânți despre o Viață care nu se termină vreodată. Dacă ești mămică și ai copii, să știi că Dumnezeu a luat grija de viitorul copiilor în inima Lui, și te-a dezlegat să fii făptura prin care El, pur și simplu, transmite dragostea Lui de mamă lumii. Dacă ești celibatar/celibatară și nu ai pe cineva în viața ta, să știi, iarăși, că Dumnezeu a desfăcut lanțul gândurilor vieții neîmplinite conjugal, și te-a redat unei lumi întregi să fii copilul Lui iubit în sânul ei, iar lumea să contemple prin tine pe El, ca Tată. Și dacă ești pe drumuri în căutarea unui servici, a unei relații, a unui loc de viață, a unui proiect – să știi că Dumnezeu a întins această pânză albastră deasupra ta sub care să le trăiești pe toate. Acest singur gând care trebuiește.

Căci iată, Dumnezeu, prin cuvântul Lui, nu mi-a dezlegat enigma ce să fac mâine sau poimâine, unde să merg, cu ce oameni să mă întâlnesc, ce cărți să citesc, ce să învăț, ce program de viață să am – le-a lăsat pe toate la libertatea mea. Ce cuvânt al dragostei Lui ar fi fost acela care m-a lăsat să trăiesc 10 ani ignorând dragostea Lui, și de acum să-mi spună pas cu pas: de mâine faci asta…, de poimâine asta…? Așa cum nu mi-a acaparat viața până acum, nu o va face nici de acum înainte. Ci întinde această pânză albastră ca o cupolă deasupra vieții mele, ca orice fac – de beau, de mănânc, de comunic cu oamenii, vorba Apostolului Pavel (1 Cor. 10, 31) – să le fac cu sentimentul că sunt vegheat de dragostea Lui. Și acestea fiind spuse, să nu-mi trăiesc viața în compromisuri, în degradări, în păcate, care nu sunt decât neputințe de a rămâne în cuvântul iubirii Lui. Și așa am simțit că în spatele acestui cuvânt – „Nu înțelegi că Eu te iubesc…?” – se ascunde altul, mai vindecător, mai dulce și dumnezeiesc:

– Nu trăi într-un fel în care nu te poți iubi.

Ce manual simplu și neînțeles are Dumnezeu! Un singur cuvânt care ascunde o pedagogie întregii Iubiri a Lui. Un singur sfat părintesc cu care Tatăl te petrece de acasă când te duci la facultate, pe drumurile „școlii vieții”. Și dacă o să cazi în păcate, în infidelități, în compromisuri, El tot te va iubi. Dar știe că tu, fiul Lui/fiica Lui, nu te mai poți iubi pe tine făcându-le. Și El nu vrea să încetezi să te iubești cu iubirea Lui, la măsura Lui. Nu vrea să cazi într-o iubire „prostuță”, neînțelegătoare adică, care se prostește înaintea oamenilor sau pe care o prostesc oamenii. Și care produce dezamăgiri, așteptări, deprimare, nesiguranță, și apoi cercul vicios de la capăt. Căci după fiecare despărțire, după un eșec la muncă, sau în dragoste, în momentul când suntem cei mai vulnerabili, tindem să ne îndoim nu doar de iubirea pe pământ, ci și de iubirea în Cer. De Taină.

Dacă o relație nu merge, probabil nici în cer nu sunt vrednic să fiu iubit, gândim noi fără să gândim. Dacă o căsnicie nu funcționează, înseamnă, Doamne, că ai făcut o femeie strâmbă / un bărbat strâmb, pe care nu mai ai cum să-i îndrepți, zicem noi, în neștiința iubirii Lui, care depășește planul nostru de înțelegere. Dacă am pierdut serviciul ăsta, deși m-am străduit în felul meu, înseamnă că nici Tu, Dumnezeu, nu prea mai ai de lucru pentru mine, sunt șomer și față de Cer, uitând că lucrarea cu ogorul omului, sufletului, nu încetează niciodată, în ochii Cerului. Căci Cerul ară sufletul, ară relațiile, seamănă inimile, împacă relațiile de împăcat, desparte relațiile care se umbresc una pe alta, sau mai bine zis înțelege despărțirile care se fac pentru salvarea recoltei.

Căci „recolta” e tot ce avem noi de oferit, în mod minunat, pentru restul lumii și „restul vieții” lui Dumnezeu și oamenilor. Dacă simțim că vom aduce „recoltă” mai bună în căsătorie, să ne căsătorim. Iar dacă simțim mai bine să oferim „recolta” lumii, decât să o împărțim cu un om nevrednic, atunci să rămânem celibatari. Oricum ar fi, să nu trăim într-un fel în care nu ne putem iubi. Și să nu trăim neînțelegând că El ne iubește, în tot acest timp, și vrea să comunice iubirea Lui, prin noi, lumii.

Cine primește odată cuvântul iubirii lui Dumnezeu, nu mai caută, ca ultim criteriu, iubirea oamenilor. Da, e bine să vrei să știi că soția, soțul te iubește. E bine să vrei să știi că prietenii și colegii la locul de muncă te apreciază. Dar toate astea nu înseamnă, încă, Iubirea, dacă nu le cauți mai întâi din relația cu Creatorul. Prima miză a Iubirii e să înțelegi Iubirea Creatorului pentru tine, și apoi poți să te scalzi în ochii oricărei ființe – soție, iubită, copii, prieteni – care exprimă această Iubire, din partea Lui. Vreau să simt că iubirea soției, a soțului, a iubitei, a iubitului, vine din această Iubire a întregii făpturi pentru mine. Că împreună cu soția/soțul, mă îmbrățișează și pământul de sub ea/el, și cerul de deasupra ei/lui, că toți oamenii, mai aproape sau mai departe de mine, sunt această Pâlnie în care reverberează iubirea Creatorului pentru mine. Așa cum erau pentru mine, în tren, câmpiile Buzăului, dealurile Vrancei și cerul Carpaților – toate medii de acustică pentru cuvântul lui Dumnezeu. Căci și eu vreau să-i îmbrățișez pe oameni din această vastitate a Iubirii Lui, cu iarba verde și cerul albastru, care nu lasă vreo creatură și vreun colț al lumii să nu participe la îmbrățișarea lumii de El.

Multe cuvinte ale mele pentru unul singur al Tău, Doamne! Dar ce să fac, mi-ai dăruit restul vieții ca să trăiesc în înțelegerea Iubirii Tale, ca să trăiesc o Iubire înțelegătoare, o Iubire-kairos. Sunt „silly”, cum zic englezii, pentru că Tu ești „unsilly”, și ai o mare și dumnezeiască „unsilly Love”. O să caut restul vieții antonimul de la prostuț(ă), pentru că am zis că vreau să înțeleg Iubirea Ta, cea opusă iubirii mele. Dar sunt convins că în Cer, când îmi vei arăta deplin iubirea Ta, voi găsi în ea și ceva din iubirea mea „prostuță”, pe care, culmea, ai păstrat-o…

Căci mereu m-ai purtat în Tine, așa cum sunt eu.

Autor: Protos. Iustin T., 31 martie 2023