Zile de iarnă

Viaţa are suişuri şi coborâşuri, dar în toate e un rost. Nu există timp mort, nici timp pierdut, dacă timpul în care ai aşteptat sau ai suferit ţi-a dat o lecţie despre tine însuţi, despre cine eşti, despre cât poţi să înduri, despre cât de mult înţelegi durerile şi neputinţele altora.

Da, m-am clătinat ca trestia în vânt, dar clătinarea aceasta m-a învăţat că nu sunt o trestie în vânt. Am căutat sprijin unde nu era şi am încercat să mă agăţ de cele ce se văd, dar adevărata putere e invizibilă şi ea e fundamentul existenţei mele şi Dumnezeul meu. El m-a luat de mână ca să mă treacă peste prăpăstii la care mi-era frică să mă uit de departe.

Nici cele mai frumoase şi mai dorite lucruri nu au gust dacă El nu pune sarea şi piperul harului său, şi nici cele mai urâte nu sunt atât de groaznice, dacă eşti  luminat să le vezi adâncimea abisală a sensului. Iar profunzimile sufletului sunt nişte peşteri din ce în ce mai adânci, în care nu cobori niciodată, dacă nu te laşi pe frânghia umilinţei în iadul suferinţei.

Pare că vorbesc în metafore, dar metaforele au multă materialitate în exprimarea experienţei duhovniceşti, pentru că au multă realitate.

Dumnezeu conversează şi negociază cu noi viaţa noastră, în permanenţă, cât suntem dispuşi să dăm, să facem, să înţelegem. El vrea să ne dea mai mult şi se coboară la zgârcenia noastră. Noi suntem nişte precupeţe iubitoare de produsele patimilor noastre.

Am făcut ce n-am voit şi am ajuns unde nu m-am gândit. Viaţa mea e  o scenetă interesantă şi pentru mine. Când mă implic prea mult în ea, atunci mi se rup corzile inimii şi mă scufund în durere, dar când mă distanţez, ies afară din mocirla suferinţei şi văd şi eu că evenimentele au sens şi că se petrec cu o logică deosebită.

Iarna asta a nins mult. Vroiam să ningă, dar nu vroiam o iarnă prelungită. Dar Dumnezeu lasă peste noi zile de iarnă prelungite ca să ne formăm un alt simţ al existenţei, care miroase cele de dincolo de materie.

Cuvintele acestea au pulsul rugăciunii. În ele m-am odihnit. Suferinţa noastră nu trebuie să sfârşească în  mizantropie şi absurd, ci în căutarea sensului ei, care nu e obscur decât în primă instanţă.

(Pr. Dorin)