Ideea de „carieră” ascunde în spatele ei de obicei dorinţa de a avea bani mulţi prin cât mai puţină muncă

Trăim în secolul XXI, un secol al modernităţii, ar spune unii, un secol al vitezei, al plăcerilor ar spune alţii, un secol în care ne ascundem în spatele cuvintelor, aş spune eu. Cred că niciodată, în niciun alt secol omul nu a fost mai ipocrit decât în secolul XXI. O ipocrizie crasă, suntem atât de ipocriţi încât ajungem în timp chiar să credem că ipocrizia noastră este de fapt firea noastră cea adevărată.

Cred că aici este marea tragedie, ajungem să fim ipocriţi fără să ne mai dăm seama de asta!

Ajungem să fim nişte actori, care nu mai ştiu să-şi dea măştile jos, îşi joacă rolul la nesfârşit şi ajungem să ne prefacem atât de bine încât nu mai ştim să fim noi înşine. Mimăm tot, mimăm suferinţa, fericirea, politeţea chiar şi dragostea o mimăm. Mimăm faptul că iubim, până aici am ajuns cu ipocrizia.

Ne place să ne afişăm iubirea, ne place să ne lăudăm cu prietenii noştri, cu persoana iubită, este totul în exterior, dar nimic în interior. Totul e un afiş frumos făcut, dar dacă-l întorci pe partea cealaltă vei vedea că e gol, că nu seamănă deloc cu partea care este arătată lumii.

Ne place să ne folosim de cuvinte, atunci când vorbim cu ceilalţi folosim cuvinte mari, frumoase, dar care-s goale pe dinăuntru, care nu transmit căldură, mângâiere, afecţiune. Pe cât de uşor spunem „te iubesc” pe atât de uşor spunem „nu te mai vreau” ce mai contează ce efect au cuvintele acestea? Ce mai contează ce însemnătate au?

Ne prefacem în tot, suntem ipocriţi în sentimente, în vorbe, chiar şi în muncă. Astăzi, în societatea noastră dacă întrebi adolescenţi şi mai ales adolescente care se afla la un pas de a intra la facultate ce-şi doresc vor spune „o carieră”. Curios este că totul se reduce la două cuvinte, lăsând pe oameni să-şi formeze în mintea lor o anumită părere.

Am observat de foarte multe ori că atunci când spui „cariera” acest cuvânt are două tăişuri. Într-un fel induce în mintea oamenilor ideea că cine vrea o carieră indubitabil este şi foarte harnic/a însă, pe de altă parte majoritatea persoanelor care îşi doresc o carieră visează ca oamenii să-i pună pe un piedestal, să aibă o viaţă confortabilă şi cu muncă cât mai puţină.

De aceea chiar şi în munca suntem ipocriţi, vrem să avem tot în exterior (laude, admiraţie, respect, bani) şi nimic în interior, uităm că respectul oamenilor şi banii se câştigă prin munca grea.

Totuşi, poate nu este tot timpul vina tinerilor, de foarte multe ori am auzit părinţi care spun „Aaa, vreau ca şi copilul meu să fie cineva !”, este greu să-i explici unui om care are concepţia asta că degeaba eşti „cineva” ca asta nu-ţi asigura ţie, sau copilului tău fericirea.

Am ajuns la vârsta la care orice adolescent/a s-ar gândi la facultate, la un drum în viaţă şi bineînţeles împreună cu aceste gânduri vine şi noianul de întrebări din partea persoanelor apropiate sau mai puţin apropiate de genul:  „ce-ai să faci în viaţă? „,”spre ce carieră te îndrepţi? medicina? dreptul? ştiinţe politice?” Eu sinceră să fiu, am fost pusă în situaţia în care nu ştiam ce răspuns să dau, întrebările fiindu-mi puse de o categorie de persoane la care dacă le-aş fi răspuns „nu vreau o carieră” m-ar fi privit cu scepticism crezând ori că sunt extrem de prefăcută, ori că sunt proastă, iar dacă aş fi dat un răspuns sec de genul: „nu ştiu încă” aş fi fost catalogata de asemenea, drept o persoană prea superficială care „nu se gândeşte la viitorul ei”.

Din fericire, eu am avut întotdeauna sprijinul moral al mamei care mi-a spus mereu să merg pe drumul pe care îl consider eu bun pentru mine nu pe care-l considera societatea actuală. Cazul meu este unul fericit, dar destul de rar, pentru că am prieteni şi cunoştinţe care merg pe un drum în viaţa dictat de dorinţele societăţii sau de ideile părinţilor care ascund anumite refulări.

Trăim într-o societate şi într-o lume care iubeşte cuvântul „libertate”, dar urăşte sensul ei adevărat. Văd tot mai mult cum libertatea de gândire, a tinerilor mai ales, este tot mai constrânsă, tot mai otrăvită de concepţiile de „viaţă reuşită” promovate de mass-media.

Îi este greu unui tânăr care vede cu ochii lui la televizor aşa numitele „vedete” care sunt „fericite” deoarece câştiga bani mulţi, arată „perfect”, trăiesc în lux şi apar zi de zi la televizor sau în reviste să creadă că acest mod de viaţa nu-i va aduce fericirea aşteptată.

Încetul cu încetul în mintea tânărului se conturează ideea că poţi avea bani, că se poate ca societatea să te  venerează iar tu să nu munceşti deloc, de aici încep şi „dorinţele” subite de a deveni „femeie de carieră”, „fotomodel”, etc.

Totuşi, trăiesc înconjurată de modele de „femei de carieră”, care au totul, dar de fapt nu au nimic. Şi veţi spune „cum să nu aibă nimic? „Au bani, poate şi o maşină de lux şi mult stres, mulţi nervi desigur, dar nu au nimic care să le împlinească pe plan afectiv. Omul nu are nevoie doar de împlinire din punct de vedere material/profesional, ci şi din punct de vedere spiritual/afectiv, tocmai pentru că omul este format nu doar din trup, ci şi din suflet.

Aş vrea ca toţi adolescenţii şi mai ales adolescentele care cred că o carieră de succes este egală cu fericirea să vadă în jurul lor cum sunt persoanele care au ajuns la vârsta maturităţii şi au o carieră de succes. Eu le-am văzut şi sincer nu am văzut pic de fericire, am văzut în schimb mult stres, multă agitaţie, multă oboseală şi arhicunoscutul „m-am săturat de tot !” şi atunci întreb: Unde este fericirea? Nu este. . .

Cunosc persoane care au comis greşeală fatală de a renunţa la familie pentru carieră, nu pentru ideea de a munci, ci pentru ideea de a fi admirat/a de lume, de societate, pentru ideea de a fi „cineva” care are sume imense în conturi, dar care n-are nimic în suflet.

Societatea nu-ţi va oferi niciodată căldura şi iubirea ce ţi-o oferă familia, persoana iubită, copilul. Societatea te pune pe un piedestal, te venerează, iar la cea mai mică greşeală te arunca în gol, îţi taie aripile şi te lasă în cădere liberă aşteptând să te faci una cu pământul în timp ce familia iartă, te aşteaptă, te iubeşte. Este o diferenţă imensă între iubirea adevărată şi idolatrizarea.

Ideea de „carieră” ascunde în spatele ei de obicei dorinţa de a avea bani mulţi prin cât mai puţină muncă.

Nu este rău deloc să ai o profesie, să munceşti însă este greşit să crezi că banii, admiraţia lumii îţi pot aduce fericirea.

Spuneam că am cunoscut şi cunosc şi acum persoane care şi-au ales profesia în funcţie de ceea ce şi-au dorit părinţii lor, nu în funcţie de înclinaţiile şi dorinţele personale, sau mai rău, şi au ales-o în funcţie de felul în care priveşte societatea acea profesie.

Într-o perioadă eram destul de revoltată de aceste lucruri, auzeam pe prietenele mele care spuneau că pentru ele „cariera este pe primul loc”, am fost convinsă că pot schimba mentalităţi, că vor înţelege ceea ce încerc să le spun. Din păcate, nu am reuşit şi mi-am dat seama că e foarte greu să spui că este rău un lucru care este promovat de lume drept un lucru bun.

Cunosc de asemenea persoane care au ştiut să aibă un echilibru între viaţă personală, familia şi viaţa profesională, dar acele persoane au înţeles că trebuie să muncească pentru a deveni şi nu s-au lăsat prinse în mirajul carierei care chipurile “îţi oferă totul dar nu-ţi cere mai nimic în schimb”.

Chiar discutăm acum ceva timp cu o persoană care-mi spunea că în America şi-n occident deja începe să dispară această dorinţă de a avea o carieră mare, deoarece femeile în momentul în care-şi întemeiază o familie îşi reduc şi zilele de serviciu, majoritatea păstrându-şi doar 1-2 zile în care merg la serviciu şi mai mult doar pentru a-şi ocupa din timpul liber.

Unei persoane care nu pune banul pe primul loc îi este dificil să discute pe anumite subiecte cu persoane care văd o oportunitate de a face bani în absolut orice, mai ales în alegerea unei profesii.

Eu de exemplu, am fost mereu atrasă de limbi, atât limba romana cât şi limbile străine dar cred că mai mult am fost şi sunt atrasă de pictură, fotografie, de tot ceea ce înseamnă arta vizuală, poate că de aceea îmi doresc să urmez “Facultatea de Istorie a Artei” şi am fost destul de dezamăgită atunci când am văzut că în timp ce omul evoluează tot mai mult în plan exterior, el regresează în plan interior, spiritual, în loc să caute frumuseţea ce se ascunde în ceea ce el face, în profesia pe care o practică, în loc să încerce să fie cât mai de folos oamenilor prin ceea ce face, el căuta să obţină cât mai repede şi mai uşor profit.

Dacă stăm să ne gândim, chiar şi în plan profesional, Iisus ne dă exemplu pe Sine, a fost de meserie tâmplar, o muncă în care mulţi dintre noi în secolul XXI nu o privim cu admiraţie sau cu respect, ci unii chiar o consideră o muncă înjositoare, o muncă pentru cei de „jos”, dar El ne-a arătat că atunci când munceşti trebuie să o faci pentru a fi de ajutor celor de lângă tine, pentru că îţi place şi te regăseşti în ceea ce faci şi abia în ultimul rând pentru profit.

(Lili)