Ectenia pentru cei adormiţi (explicarea Sfintei Liturghii) (14)
Această ectenie se intercalează aici (după ectenia cererii stăruitoare), de obicei, dacă după slujba liturgică urmează a se oficia un parastas sau dacă în ziua respectivă a intervenit decesul unei persoane a cărei trecere în veşnicie se cere însoţită de rugăciune.
Aproape toate religiile lumii cred în nemurirea sufletului şi sunt preocupate de soarta acestuia după moarte. În creştinism, majoritatea protestanţilor au optat pentru predestinaţie, în sensul că fiecărui om i s-a hotărât de la început o anume soartă în veşnicie, de la care nu există abatere. Catolicismul profesează dogma purgatoriului, în sensul că între rai şi iad există un spaţiu intermediar în care sufletele păcătoşilor se purifică prin foc. Noi, ortodocşii, credem în puterea rugăciunilor pe care cei vii, în asociere cu sfinţii, le fac pentru cei repauzaţi.
Rugăciunea pentru morţi se întemeiază pe faptul că cei plecaţi în lumea de dincolo au fost oameni pământeni ca şi noi, că nimeni din cei vii nu poate fi fără păcat şi că noi, cei rămaşi, simţim nevoia şi datoria de a ne păstra în comuniune cu ei. Omul trece în veşnicie cu încărcătura faptelor pe care le-a săvârşit în viaţa vremelnică, bune sau rele, fapte care îi conferă, acolo, în rai sau în iad, statutul de fericire sau nefericire într-un grad mai mare sau mai mic, după distanţa pe care fiecare şi-a pus-o, liber, între el şi voia lui Dumnezeu.
Fireşte, noi ne rugăm, în primul rând şi cu mai multă ardoare, pentru cei împovăraţi de păcate mari şi grele, adică pentru cei din iad. Fără să ştim prea multe despre viaţa de dincolo (în afară de credinţa că ea există), Biserica admite că păcătoşii din iadul tranzitoriu, de după Judecata particulară, vor intra tot ca păcătoşi în iadul cel veşnic de după Judecata de Apoi. Tot ea însă admite că, prin rugăciunile celor vii, starea unora ar putea fi îmbunătăţită până la iertarea totală şi că aceştia, în final, ar putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu laolaltă cu cei drepţi. Pentru aceasta însă nu e suficientă şi nici eficientă doar rugăciunea noastră. Rugăciunea nu e o punte de comunicare directă între noi şi cei repauzaţi (aşa cum pretind spiritiştii!), ci ea se face în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi Îl rugăm pe Dumnezeu pentru omul din iad, Dumnezeu îi transmite mesajul şi-l întreabă dacă, în virtutea libertăţii pe care o are şi acolo, îl acceptă sau nu.
Dacă refuză deschiderea (aşa cum o făcuse pe pământ), el singur se condamnă pe sine la non-comuniune, adică la singurătate perpetuă, ceea ce înseamnă o izolare nu numai de Dumnezeu, ci chiar de oamenii vecini cu el, pe care şi-i simte aproape, dar pe care nu-i poate vedea, aşa cum nici ei pe el. Acesta este „întunericul cel mai din afară”, de care pomeneşte Evanghelia (Mt 8, 12; 22, 13). Dacă însă el I se deschide lui Dumnezeu (aşa cum nu o făcuse pe pământ), atunci rugăciunea noastră ajunge la el şi devine eficientă, în sensul că Dumnezeu îl iartă, îl scoate din iad şi-l ridică în rai, de unde va avea poarta deschisă spre Împărăţia plenară.
Noi ne rugăm pentru morţi, dar niciodată nu putem şti cu certitudine unde anume se află fiecare. De aceea, în principiu ne rugăm atât pentru cei din iad, cât şi pentru cei din rai, pornind de la premisa că şi aceştia din urmă, ca unii care nu sunt lipsiţi de păcate, au nevoie de ajutor.
Desigur, şi într-un caz, şi în altul, există nuanţe. Efectul rugăciunii poate fi trecerea unui păcătos al iadului dintr-o stare de suferinţă mai grea în una mai uşoară, după cum poate fi ridicarea unui cetăţean al raiului dintr-o stare de fericire inferioară în una superioară. Dar, în toate cazurile, Dumnezeu este Cel ce hotărăşte, iar noi avem destule temeiuri să credem în generozitatea Lui. Să ne amintim de stăpânul care-şi doreşte casa plină de oaspeţi, chiar adunaţi de pe drumuri (Lc 14, 15-24), dar şi de acela care angajase oameni la lucru: seara, la ceasul socotelilor, ostenitorului care fusese chemat mai târziu (şi care deci lucrase mai puţin) îi dă plată egală cu a acelora care lucraseră ziua întreagă (Mt 20, 1-16); aceasta pentru că Dumnezeu (aşa cum remarcă şi monahul Nicolae Steinhardt) are de unde şi se comportă ca un boier.
Tot în virtutea principiului suveran al comuniunii, noi nu ne rugăm singuri, ci solicităm asocierea sfinţilor şi, în principal, pe a Maicii Domnului. Sfinţii sunt nu numai modele pentru noi, ca unii ce s-au realizat după modelul lui Iisus Hristos, dar sunt şi prieteni ai lui Dumnezeu şi, ca atare, mijlocitori pentru noi, cei de aici şi cei de dincolo, cu care ei, tocmai prin sfinţenia lor, se simt solidari. În acest sens, ei îşi asumă rolul de argaţi ai Stăpânului, care aleargă pe uliţe, pe la garduri şi răspântii ca să-I aducă Acestuia cât mai mulţi oameni la cină.
Cât despre Maica Domnului, niciodată nu voi înceta să amintesc momentul nunţii din Cana Galileii, când I-a cerut Fiului ei să-i ajute pe nevoiaşii a căror demnitate se afla în impas, iar Acesta a ascultat-o făcând întâia Sa minune, deşi nu acelui moment o destinase (In 2, 1-11). Concluzia e limpede: o rugăciune a Maicii Domnului este în stare să schimbe chiar o hotărâre a lui Dumnezeu. În iconografia ortodoxă, scena Judecăţii de Apoi o înfăţişează pe Maica Domnului de-a dreapta Fiului ei, în picioare, cu mâinile în stare de rugăciune; de partea cealaltă, tot rugându-se, Sfântul Ioan Botezătorul, „prietenul Mirelui”. Dacă cei doi rugători vor fi de faţă atunci, la Înfricoşătoarea Judecată, în urma căreia nimic nu se mai poate schimba, cu atât mai mult în urma Judecăţii particulare, când pot avea loc schimbări, dar numai în sens pozitiv, adică de la mai-rău la mai-puţin rău şi de la mai-puţin bine la mai-mult bine.
Ectenia de aici este desprinsă din slujba de înmormântare. O formă prescurtată a aceleiaşi slujbe este parastasul. Dar cea mai preţioasă şi mai eficientă rugăciune este aceea pe care preotul o face în taină la slujba proscomidiei, când scoate din prescură miridele pentru morţi şi le aşază sub Sfântul Agneţ, rostind numele morţilor de pe pomelnicele ce i-au fost aduse, odată cu ofrandele, de către credincioşi.
În momentul liturgic al sfinţirii Darurilor, Sfântul Agneţ se preface în Trupul real al lui Iisus Hristos. Miridele, reprezentând numele (şi deci sufletele) morţilor, nu se prefac sub binecuvântare, dar participă la sfinţenie prin imediata lor vecinătate cu Hristos euharistic. Această participare a fost pregătită în firida proscomidiarului şi este anunţată de această ectenie specială, care sună astfel:
Preotul: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, auzi-ne şi ne miluieşte.
Poporul: Doamne, miluieşte; Doamne, miluieşte; Doamne, miluieşte.
Dacă ne-am propus să ne rugăm pentru cei adormiţi, e necesar şi cuviincios să ne rugăm mai întâi pentru noi, pentru ca astfel rugăciunea noastră să-şi deschidă cale nu numai spre Dumnezeu, Căruia Îi cerem mila, dar şi, prin El, spre cei repauzaţi, care ne vor simţi prezenţa în tăcuta lor singurătate. Doctorul nu intră în camera aseptică dacă mai întâi nu şi-a asigurat propria lui asepsie. Rugăciunea nu e o teleconferinţă spaţială, ci o întâlnire în Dumnezeu. La nuntă mergi în haină de nuntă, la întâlnire mergi în ţinută decentă. De cel drag de dincolo poate să-ţi fie dor, ceea ce e foarte frumos, dar dorul e un sentiment, pe când rugăciunea e putere. Pentru ca ea să fie putere, e necesar ca tu însuţi să devii puternic, adică despovărat, iar aceasta se capătă prin mila lui Dumnezeu, Care-ţi iartă păcatele. Cel repauzat îşi are păcatele lui, dar altele nu mai poate face, pe când tu poţi cădea oricând, chiar în clipa în care te pregăteşti să te rogi. Cum te vei ruga pentru iertarea păcatelor lui dacă tu însuţi nu ţi-ai obţinut iertarea? Iată de ce ectenia pentru cei adormiţi începe cu o rugăciune pentru noi înşine. (De altfel, aţi observat, ea este repetarea celui de al treilea stih din ectenia cererii stăruitoare.) De abia acum ne rugăm pentru cei de dincolo:
Ne mai rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu [N] şi pentru ca să li se ierte lor toată greşala cea de voie şi cea fără de voie.
În limbajul biblic, patristic, liturgic şi bisericesc, orice creştin este rob al lui Dumnezeu, fie în timpul vieţii, fie după moarte. Noi ştim însă că acest cuvânt, profund pozitiv în spiritualitatea creştină, devine din ce în ce mai incomod în modul de gândire al omului modern, deprins cu termeni mai la îndemână, precum „liber”, „libertate”, „liber-arbitru”, „liber-cugetător” etc. De aceea aş vrea să mă opresc puţin asupra lui, cu gândul de a-l limpezi în conştiinţa dumneavoastră, a tuturor, şi de a vă elibera de eventualele complexe.
Este adevărat că, strict etimologic, cuvântul rob este echivalent cu sclav, ceea ce înseamnă om lipsit de libertate, captiv, prizonier sau dependent de un stăpân pentru care munceşte silit. Există şi situaţii în care cineva este numit rob sau sclav al unui viciu, cum ar fi, în zilele noastre, totala dependenţă de droguri. Dar nu este mai puţin adevărat că rob sau sclav poate fi şi un om al datoriei, un ins care îşi subordonează integral voinţa şi acţiunile unei pasiuni nobile, onorabile, cum ar fi cercetarea ştiinţifică, muzica, literatura, artele, alpinismul sau speologia.
În vechile culturi şi civilizaţii însă rob era un titlu de nobleţe pe care-l purtau câţiva demnitari ai curţii imperiale, devotaţi voluntar şi fără rezerve suveranului lor. Acesta este sensul cu care îl întâlnim în cărţile Vechiului Testament. Toţi marii patriarhi ai lui Israel erau numiţi sau se numeau ei înşişi robi ai lui Dumnezeu: Avraam (Fc 18, 3-5), Isaac (Fc 24, 14), Iacob (Fc 32, 10), Moise (Iş 4, 10; Nm 11, 11; Ap 15, 3). În cărţile Noului Testament, Sfânta Fecioară Maria se numeşte pe ea însăşi roaba Domnului, aşa cum robi ai lui Dumnezeu se numesc pe ei înşişi sfinţii apostoli Pavel (Rm 1, 1), Iacob (Iac 1, 1) şi Evanghelistul Ioan (Ap 1, 1), ca să nu dau decât câteva exemple. Şi atunci, iubiţii mei, cum am putea noi, robii de astăzi ai lui Dumnezeu, să fim stânjeniţi de faptul că ne aflăm într-o asemenea glorioasă companie?
Rob al lui Dumnezeu este acela care şi-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân, Creator al omului şi iubitor de oameni. Lui I se supune, dar nu „orbeşte” (adică plutind în supunere ca într-o negură), ci cu luciditate. Or, luciditatea înseamnă discernământ, iar discernământul înseamnă libertate. Ca rob al lui Dumnezeu, omul nu se află sub Dumnezeu, ci întru Dumnezeu, adică în interiorul libertăţii Lui. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a deveni cetăţean al Împărăţiei Cerurilor. Aşa stând lucrurile, cum poţi să te consideri prizonier într-un lagăr fără ziduri, fără paznici, fără garduri şi fără margini?
Desigur, trebuie să recunoaştem că omul, prin greşala lui Adam (care şi-a înţeles şi folosit prost libertatea), a devenit robul păcatului. Dar tocmai acesta a fost rostul întrupării şi jertfei lui Hristos: să ne elibereze din robia constrângătoare a păcatului şi să ne redea robiei zburdalnice a lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel observă că sclavul (propriu-zis) care a fost chemat de Hristos devine un om liber, în pofida faptului că, social, continuă să rămână sclav, iar omul liber (propriu-zis) chemat de Hristos îşi păstrează libertatea tocmai prin faptul că a devenit rob al lui Hristos (vezi 1 Co 7, 22). Iar Sfântul Apostol Petru avertizează asupra libertăţii adamice, rău înţelese şi prost folosite, aşa cum se întâmplă, din păcate, şi în zilele noastre, când libertatea omului este invocată ca justificare a propriei sale depravări. Iată ce ne spune înţeleptul Apostol: „Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Ptr 2, 16).
De data aceasta ne rugăm în mod special pentru robii lui Dumnezeu cei adormiţi. Pentru noi, cei obişnuiţi cu limbajul bisericesc, e lesne de înţeles că adormiţii sunt cei morţi, cei ce au trecut din viaţa aceasta în cea de dincolo; despre ei spunem că „au trecut în veşnicie”. Cu toate acestea, o seamă de jurnalişti din zilele noastre, încă tributari limbajului oficial ateist, anunţă moartea cuiva (chiar a unui personaj celebru) prin sintagma „a trecut în nefiinţă”, ceea ce e cu desăvârşire absurd, deoarece „a trece” înseamnă a părăsi un mediu şi a pătrunde în altul, pe când „nefiinţa” („neantul” sau „nimicul”) e însăşi negarea noţiunii de mediu. Dar să lăsăm asta şi să ne întoarcem la adormiţii noştri. A trebuit multă vreme până când verbul „a muri” a fost echivalat cu „a adormi”. Potrivit Vechiului Testament, principalele personaje ale istoriei sfinte şi-au sfârşit viaţa, pur şi simplu, murind. Aşa ni se spune despre Adam (Fc 5, 5), despre Iosif (Iş 1, 6), despre Aaron (Nm 33, 38) şi chiar despre Moise (Dt 34, 5). Toţi conducătorii Israeliţilor din ţara Canaanului au murit, inclusiv primul lor rege, Saul (1 Rg 31, 5). Regele David (care a trăit cam cu o mie de ani înainte de Hristos) este primul despre care ni se spune că „a adormit” (3 Rg 2, 10); acelaşi termen e folosit pentru moartea tuturor regilor de după el.
Trebuie să vă spun însă că în limbile originale ale Vechiului Testament verbul „a adormi” nu avea doar înţelesul de „a cădea în somn” (adică într-o stare din care te poţi trezi), ci şi pe acela de „a sta culcat”, a se aşterne în poziţie orizontală (pe pat, pe o scândură sau pe pământ), ceea ce îl făcea vecin cu imaginea mortului care stă culcat fără putinţa de a se mai ridica vreodată. Aşa se explică de ce în vremea Noului Testament verbul „a adormi” rămăsese doar cu înţelesul comun al căderii în somn, aşa cum îl avem şi noi în afara limbajului bisericesc.
Domnul Iisus i-a conferit acestui cuvânt înţelesul care-l asociază cu învierea. Primul fapt s-a petrecut în casa lui Iair, a cărui fiică, de numai 12 ani, abia murise. Domnul caută să-i liniştească pe vecinii care umpluseră curtea: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme”. Ei însă Îl iau în râs, ştiind bine că fata murise. Iisus îi porunceşte copilei să se ridice, şi astfel se petrece minunea învierii pe care o cunoaştem din Evangheliile după Marcu şi Luca (Mc 5, 22-43; Lc 8, 41-56).
Al doilea fapt e şi mai grăitor. (Înainte însă de a-l relata, fac o mică paranteză. Iisus obişnuia să folosească ceea ce am putea numi un „metalimbaj”, adică un cuvânt sub al cărui sens comun se ascundea un altul, ştiut şi descoperit numai de El, dar care era mai mult decât o metaforă. Într-o bună zi intră în corabie şi le spune ucenicilor: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor”. Ei înţeleg că aceasta e o aluzie la faptul că uitaseră să ia pâine, ceea ce echivala cu o mustrare fină. În realitate, El îi îndemnase să se ferească de învăţătura acelora ca de un aluat învechit, care nu mai fermentează şi care deci nu mai dospeşte frământătura, ci mai degrabă o strică (Mt 6, 5-12). În altă împrejurare, lângă fântâna lui Iacob, Iisus îi făgăduieşte femeii samarinence o apă prin folosirea căreia nimeni nu mai însetează niciodată; ea crede că e vorba de vreo licoare miraculoasă, obţinută prin cine ştie ce vrăji, dar mai târziu va pricepe că El îi oferise apa cea vie a Duhului Sfânt. Tot atunci, după plecarea femeii, ucenicii aduc merinde şi-L îndeamnă să mănânce, dar El refuză: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”. Ei bănuiesc că între timp I-a adus cineva de mâncare, dar de îndată vor şti că hrana lui Iisus este plinirea voii Tatălui Său [In 4, 7-34)].
Revenim la faptul grăitor. Iisus Se află undeva departe de Betania, în timp ce Lazăr, prietenul Său, zace bolnav acasă. El le spune ucenicilor: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar mă duc să-l trezesc”. Citez, în continuare, textul din Evanghelia după Ioan: „Atunci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, va scăpa. Iisus însă vorbise despre moartea lui [Lazăr], dar ei credeau că vorbeşte despre adormirea prin somn. Deci Iisus le-a spus atunci limpede: Lazăr a murit”. Ceea ce a urmat ştim: învierea lui Lazăr.
Iată deci marea revelaţie: moartea fizică a omului nu înseamnă nimicirea lui, adică dispariţia lui totală şi ireversibilă, ci doar trecerea lui dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. Aceasta, datorită faptului că fiinţa umană are o structură dihotomică, alcătuită din trup şi din suflet. Trupul, fiind materie, se descompune prin moartea fizică şi devine pământ, în timp ce sufletul, despărţindu-se de trup, îşi are o viaţă de sine stătătoare, spirituală şi veşnică. Ştim din Sfintele Scripturi (şi mai cu seamă de la Sfântul Apostol Pavel) că învierea cea de obşte, de la sfârşitul veacurilor, nu va fi altceva decât învierea fiecărui trup omenesc, adunat din risipire, şi reunirea lui cu sufletul de care fusese despărţit prin moarte. El însă nu va mai avea structura cea veche, ci va fi un „trup duhovnicesc” (1 Co 15, 39-49), după modelul celui cu care a înviat Hristos.
După moartea omului, sufletul trece printr-o Judecată particulară a lui Dumnezeu, în urma căreia el intră într-o stare de fericire, pe care noi o numim rai, sau într-o stare de nefericire, pe care o numim iad. Aceste stări durează până la Judecata universală, de după învierea morţilor, când vor avea loc hotărârile finale. Până atunci, totul e aşteptare. În rai, sufletul se bucură de odihna cea întru Dumnezeu, despre care v-am mai vorbit. Cel din iad, ca unul ce s-a ţinut şi se ţine departe de Dumnezeu, trăieşte şi el, dar îşi trăieşte o stare de neodihnă perpetuă, aşa cum este aceea a trupului chinuit de insomnii. Păstrându-şi intactă memoria, el este în permanenţă vizitat de imaginea păcatelor şi nelegiuirilor săvârşite în viaţă şi rămase în afara oricărei pocăinţe. Neliniştea lui e întreţinută chiar de amintirea păcatelor mai mici, a celor mărunte, care nu-i dau pace, ca într-un somn bântuit de purici.
Iată de ce noi, ortodocşii, ne rugăm pentru cei repauzaţi şi de ce noi, românii, avem şi întreţinem un puternic cult al morţilor. Or, dacă e normal să cinstim trupul rămas fără suflet, îngrijindu-i mormântul, înzestrându-l cu cruce, curăţindu-l de buruieni şi împodobindu-l cu flori, cu atât mai firesc este să ne îngrijim de sufletul cel nemuritor, despre care niciodată nu ştim precis în ce stare se află, cerând de la Dumnezeu uşurarea, lăsarea şi iertarea păcatelor care-l tulbură şi-l încolăcesc asemenea buruienilor perene. Noi credem şi mărturisim că, prin rugăciunile noastre, sufletul pentru care ne rugăm va ajunge la Judecata universală, cea De Apoi, într-o stare mai bună decât aceea cu care s-a despărţit de trup. Reunit cu acesta în fiinţa omului final, el nu va sta singur în faţa Dreptului Judecător, ci însoţit de rugăciunile noastre, cărora li se vor adăuga, negreşit, acelea ale Maicii Domnului.
Aşadar, ne rugăm pentru odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu şi „pentru ca să li se ierte lor toată greşala cea de voie şi cea fără de voie”.
În ediţia jubiliară a Bibliei s-a propus o exceptare a cuvântului greşală (cu pluralul greşeli) de la normele ortografice oficiale ale limbii române, printr-o diferenţiere grafică şi semantică ce ţine de tradiţia şi specificul limbajului bisericesc, şi anume: greşală, greşale. În treacăt fie spus, în limba română mai există cuvinte cu diferenţieri semantice ale pluralului, cum sunt, de pildă, vis, vise (cele din somn) şi vis, visuri (cele din imaginaţie), timp, timpuri (interval) şi timp, timpi (faze ale mişcării). Greşelile sunt simple erori sau abateri de la normă (cum ar fi greşelile de tipar), în timp ce greşalele se înscriu în domeniul moral, însemnând încălcarea datoriilor pe care oamenii le contractează nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semenii lor, fie prin răul pe care-l fac, fie prin binele pe care nu-l fac. (Cu această grafieni s-a păstrat cuvântul în rugăciunea Tatăl nostru, pe care noi o cântăm atât de des în versiunea muzicală a lui Anton Pann: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre”…)
Rugăciunea Domnească însă ne oferă şi prilejul de a constata că în limbajul biblic nu se face întotdeauna o clară diferenţiere semantică între greşală şi păcat. Astfel, Evanghelistul Matei formulează: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre…” (Mt 6, 12), în timp ce Evanghelistul Luca preferă: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre…” (Lc 11, 4).
Cu toate acestea, în accepţia curentă a acestor două cuvinte, greşala este un accident trecător, efect al nepriceperii, neîndemânării sau neatenţiei, pe când păcatul este o încălcare clară a unei norme morale, cu urmări deseori grave, a cărei repetare poate deveni viciu.
Greşala poate fi făcută fără participarea voinţei, adică fără premeditare sau calcul, în mod cu totul accidental, cu posibilitatea unei reparaţii imediate sau grabnice. Iertarea ei se poate obţine cu uşurinţă.
Când însă ea e săvârşită cu participarea voinţei, deci cu premeditare şi întemeiată pe un anume calcul în vederea unui beneficiu sau a unei plăceri personale, de obicei în dauna altcuiva, ea este foarte aproape de dimensiunea păcatului şi nu poate fi răscumpărată decât prin căinţă şi iertare.
Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc, mila lui Dumnezeu, Împărăţia cerurilor şi iertarea păcatelor lor de la Hristos, Împăratul Cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru, să cerem.
Poporul: Dă, Doamne.
Despre odihna sfinţilor întru bucuria Domnului lor şi odihna lui Dumnezeu întru bucuria sfinţilor Săi v-am vorbit cu un alt prilej77. Este ceea ce solicităm acum pentru repauzaţii noştri, atrăgându-vă atenţia totodată că termenul repauzat (popular: răposat) înseamnă „odihnit”.
Nici un om nu poate pretinde că îşi merită iertarea, că adică o poate obţine, în sensul juridic, printr-o anume îndreptăţire personală. Ea poate fi dobândită doar prin mila lui Dumnezeu, care e expresia iubirii Sale faţă de oameni. Chiar şi în cazul sfinţilor, puţinul minus de merit este umplut de mila dumnezeiască. În una din rugăciunile noastre de dimineaţă ne adresăm Domnului Iisus şi prin cuvintele: „[Tu, ] Carele pe cei drepţi îi iubeşti şi pe cei păcătoşi îi miluieşti…”.
Iată însă că în această rugăciune cerem ca Dumnezeu să le dăruiască repauzaţilor noştri „Împărăţia cerurilor şi iertarea păcatelor”. Se pune întrebarea: de ce mai întâi Împărăţia cerurilor, un loc în care presupunem desăvârşirea, şi doar după aceea iertarea păcatelor, care, după socotinţa noastră comună, ar trebui să preceadă şi să condiţioneze intrarea în Împărăţie? Pentru un răspuns potrivit e nevoie să ne întoarcem la ceea ce v-am spus despre cele trei ipostaze ale Împărăţiei: liturgică, aurorală şi plenară. Or, ţinând seama că această ectenie este extrasă din slujba înmormântării, se presupune că sufletul mortului se află în faţa Judecăţii particulare, cu care se deschide ipostaza tranzitorie, aurorală, a Împărăţiei, sau după ea, când pot avea loc schimbări. Aşadar, e vorba de raiul pe care Adam l-a pierdut prin păcat şi care se reface, pe o treaptă superioară, în acest segment al Împărăţiei Cerurilor. Ideea e foarte frecventă în slujba înmormântării. Iată doar câteva exemple: „Locuitor şi lucrător al raiului m-ai rânduit dintru început, dar, călcând porunca Ta, m-ai izgonit. Pentru aceasta, Mântuitorule, sufletul robului Tău îl odihneşte”. Altul: „Ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului”. Altul: „Moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean Raiului”. Altul: „Odihneşte, Dumnezeule, pe robul Tău şi-l aşază în Rai, unde-s cetele sfinţilor, Doamne”. Exemplele pot continua, dar aţi reţinut, desigur, de ce noi cerem mai întâi Împărăţia Cerurilor în segmentul ei tranzitiv, raiul, şi după aceea iertarea păcatelor, care poate fi dobândită, tot prin rugăciune şi milă, la Judecata de Apoi, prin sentinţa ultimă, definitivă şi irevocabilă.
Rugăciunile I se adresează lui „Hristos, Împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru”, Căruia Tatăl I-a încredinţat puterea de a judeca oamenii în virtutea calităţii Lui de Fiul Omului (In 5, 27-30).
Preotul: Domnului să ne rugăm.
Poporul: Doamne, miluieşte.
Preotul (rosteşte cu voce tare următoarea rugăciune, urmată de ecfonis): Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Carele ai zdrobit moartea şi pe diavolul l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi, Doamne, odihneşte şi sufletele adormiţilor robilor Tăi [N] în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul. Şi pentru tot ce au greşit ei cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, Tu, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-i! Că nu este om care să fie viu şi să nu greşască; numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvânul Tău este adevărul.
Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi [N], Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă Îţi înălţăm, dimpreună şi Părintelui Tău Celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Poporul: Amin.
Preotul: Întru fericită adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi care acum s-au pomenit, şi le fă lor veşnică pomenire.
Şi cântă, o dată, în altar, Veşnică pomenire, după care Poporul din biserică repetă aceeaşi cântare de două ori.
Iisus Hristos este numit aici Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, deoarece El, ca Logos, a participat la toată lucrarea prin care Dumnezeu-Tatăl a făcut lumea. Iată ce ne spune despre El Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Toate printr-Însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (In 1, 3). Aşadar, Logosul a participat şi la facerea omului ca fiinţă integrală, alcătuită din trup şi suflet.
Vă bănuiesc acum nedumerirea că în această rugăciune nu I se spune Dumnezeul sufletelor, ci al duhurilor. Explicaţia e dublă: una e de ordin filologic, în sensul că limbajul biblic foloseşte deseori cuvântul duh în loc de suflet, şi invers. Să ne amintim de fiica lui Iair: ni se spune că, prin înviere, duhul ei s-a întors în trup (Lc 8, 55). În limbajul popular, de asemenea, despre omul care de abia a murit se spune că şi-a dat duhul.
A doua explicaţie o extragem din antropologia paulină. În gândirea Sfântului Pavel, sufletul e sediul sentimentelor. Dar sentimentele, aşa cum ştim toţi, sunt nestatornice, ele putându-se schimba chiar de la o clipă la alta. Omul care trăieşte doar la nivelul sentimentelor este un om psihic, pe care Apostolul nu pune mare preţ. Sufletul însă are în alcătuirea lui o parte superioară, mai fină, mai nobilă şi pe deplin statornică, numită duh. Repet, duhul nu este altceva decât sufletul, ci un fel de ozon al acestuia, prin care omul se poate pune în legătură cu Duhul lui Dumnezeu. Omul care nu se lasă condus de labilitatea sentimentelor, ci de statornicia duhului său, este un om duhovnicesc (1 Co 14, 37; vezi şi 1 Co 2, 13-15). Acesta este înzestrat cu daruri duhovniceşti, pe care le împărtăşeşte şi altora (Rm 1, 11; 1 Co 1, 7). Chiar şi trupurile care vor învia în faţa Judecăţii de Apoi vor fi trupuri duhovniceşti (Co 15, 39-50), transfigurate, asemenea trupului cu care a înviat Hristos, deci mult mai apropiate de dimensiunea duhovnicească a omului. Acum ne este mai uşor să înţelegem de ce Hristos este Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul.
El este Cel ce prin învierea Sa a zdrobit moartea şi pe diavolul l-a surpat şi a dăruit viaţă lumii pe care El a creat-o. Lui Îi cerem să aşeze sufletele repauzaţilor noştri în loc luminat, luminat de Cel ce este Lumina lumii (In 8, 12), dar şi de drepţii din rai, care „ca luminătorii strălucesc”78, în loc cu verdeaţă, aceasta fiind o metaforă a veşnicei tinereţi, a vieţii veşnic neîmbătrânitoare79, în odihna care nu mai e bântuită de nici un fel de durere, întristare sau suspin.
Greşalele sau păcatele pot fi făcute în trei chipuri: prin cuvânt, prin faptă, prin gând sau prin toate trei.
Omul e „pământ cuvântător” (Iov 38, 14). Graiul articulat i-a fost dat numai lui, pentru ca prin el să comunice cu semenii şi, prin comunicare, să ajungă la comuniune. Din punct de vedere moral, vorbirea e un instrument neutru; sensul pozitiv sau negativ i-l dă omul, în virtutea libertăţii lui. Sfântul Apostol Iacob este cel ce observă şi consemnează faptul acesta ca nimeni altul. După cum cârmaciul îndreaptă corabia în direcţia pe care el o vrea, aşa se petrece şi cu limba omului: „Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul-şi-Tatăl, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul” (Iac 3, 9-10). Gama păcatelor săvârşite prin cuvânt e foarte largă, de la gluma proastă şi minciună până la blasfemie şi tăgadă. Omul care nu i-a pus gurii sale o strajă veghetoare (Ps 140, 3) şi nu s-a străduit ca din inima lui să iasă întotdeauna „cuvânt bun” (Ps 44, 1), acela se împovărează cu numeroase păcate. Iată ce ne spune, în această privinţă, Însuşi Domnul Hristos: „Vă spun Eu vouă că pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii. Căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt 12, 36-37).
Creştinismul e o religie prin excelenţă pragmatică. Întreaga lui teologie, bogată, luxuriantă şi profundă, se focalizează asupra faptei. Enunţurile evanghelice sunt cât se poate de clare, fără echivoc. Pomul se cunoaşte după roadă şi omul după faptă: „Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Lc 3, 9). „Nu tot cel ce-Mi va zice Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu.” (Mt 7, 21) Cuvintele de învăţătură adresate oamenilor, oricât ar fi ele de frumoase, iscusite şi convingătoare, nu au nici un preţ dacă cei ce le ascultă nu văd faptele cele bune ale cuvântătorilor, prin care să-L preamărească pe Tatăl Cel din ceruri (Mt 5, 16). Apropierea de Iisus şi asumarea cuvintelor Lui trebuie să ducă, neapărat, la faptă; „tot cel ce vine la Mine şi ascultă cuvintele Mele şi le face” se aseamănă omului care şi-a zidit casa pe temelie de piatră. În schimb, cel ce aude şi nu face este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, sortită prăbuşirii (Lc 7, 47-49).
Păcatele prin faptă sunt de două categorii: comisive şi omisive. Printre cele comisive pot fi amintite, ca mai grele şi foarte grele, jaful, tâlhăria, spolierea săracilor, desfrâul, sodomia, cruzimea, omuciderea, pruncuciderea. Ele impresionează prin relieful lor puternic, dar şi prin aceea că se află şi sub incidenţa codului penal.
În general, păcatele omisive nu ne atrag atenţia, ca unele ce par lipsite de importanţă. În judecata comună, fapta contează, nu lipsa faptei. Şi totuşi, nu este aşa. În ordinea raţiunii dumnezeieşti, omisiunea faptei bune este tot atât de gravă ca şi comiterea unei fapte rele, dacă nu chiar mai gravă. Haideţi să deschidem Scriptura la pagina Judecăţii de Apoi. Putem bănui că nu vor scăpa nepedepsiţi tâlharii, sodomiţii sau ucigaşii care nu s-au pocăit. Dar, potrivit cu ceea ce ne este dat să citim, criteriul Judecăţii este relaţia faptică a omului cu semenii săi, cu aproapele său, cu orice suferind înlăuntrul căruia Se află Însuşi Hristos. În osânda finală vor cădea toţi cei nu l-au ajutat efectiv pe cel flămând, pe cel însetat, pe cel străin, pe cel gol, pe cel bolnav, pe cel întemniţat (Mt 25, 31-46). Toate acestea sunt păcate omisive. E grav să-i furi sărmanului pâinea de la gură, dar e mult mai grav să nu i-o dai pe a ta atunci când lui îi lipseşte. Chipul unui astfel de om este bogatul zis nemilostiv din parabola cu acest nume, al cărui suflet s-a dus în chinurile iadului pentru simplul motiv că, de-a lungul unei vieţi, nici măcar nu-l luase în seamă pe săracul Lazăr de la poarta lui (Lc 16, 19-31). În asemenea cazuri, nu nepăsarea se pedepseşte, ci nesimţirea. Aşadar, păcatul prin faptă nu este doar fapta rea, ci şi absenţa faptei bune. Aşa ajungem şi la raţiunea pentru care noi, odată cu rugăciunile pentru morţi, facem şi pomeni în numele lor.
Păcatul prin gând este cel mai subtil şi mai puţin controlabil, cel mai viclean şi mai frecvent, şi tocmai de aceea marii nevoitori duhovniceşti îl au în prim-planul preocupărilor lor.
În cele mai multe cazuri, gândul este izvorul faptei. Din gândul rău se naşte păcatul făcut „cu ştiinţă”, adică premeditat. Dacă în spatele gândului stă impulsul violent al unui sentimentdiabolic, gândul este cel care îl întreţine şi-l organizează. Întâia crimă din istoria omenirii, aceea a lui Cain, şi-a avut obârşia în sentimentul invidiei, dar gândul a fost acela care i-a urzit ucigaşului planul de a-şi atrage fratele la câmp, spre a-l ucide fără martori (Fc 4, 3-8).
Unul din resorturile păcătoase ale gândului este amintirea, mai ales când aceasta se consumă în zonele erosului revolut; ea întreţine voluptatea virtuală şi împiedică sau amână părerea de rău, adică pocăinţa. Gândul însă poate alimenta şi aducerea aminte de răul pe care cineva ţi l-a făcut cândva, ceea ce împiedică iertarea sau, mai mult, poate sugera o răzbunare târzie.
Chiar când nu devine faptă rea, gândul rău tot păcat rămâne. Iată ce ne spune Domnul în această privinţă: „Oricine se uită la o femeie spre a o pofti s-a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Mt 5, 28).
Iată de ce una din luptele acerbe ale „războiului nevăzut” de care ne vorbesc asceţii este purificarea inimii de gândurile dăunătoare. Aceasta, potrivit lui Avva Antonie, se poate obţine printr-o severă şi susţinută disciplină a minţii.
Finalul rugăciunii pe care preotul o rosteşte pentru morţi conţine o aserţiune care, în context, pare a fi o contradicţie. Pe de o parte, Îi cerem lui Hristos milă şi iertare pentru cei păcătoşi, dar îndată după aceea afirmăm că „dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul”. Or, după socotinţele noastre justiţiare, dreptatea cumpănită şi pronunţată de judecător poate acorda unui vinovat circumstanţele atenuante prevăzute de lege, dar exclude sentimentalismul, concesia, mila, îndurarea, iertarea. Dacă rugăciunea solicită mila şi iertarea, atunci e de prisos ca totodată să ceară dreptate şi adevăr, întrucât dreptatea şi adevărul stau tocmai împotriva vinovatului şi, prin aceasta, anulează mila. Să încercăm o explicaţie apelând la raţiunea divină, revelată în Sfintele Scripturi.
Orice judecător judecă după o lege pe care nu el a făcut-o, în timp ce Dumnezeu judecă după o lege căreia El îi este autor şi care se numeşte har, adică revărsarea iubirii Sale asupra noastră. De vreme ce din iubire l-a făcut Dumnezeu pe om, şi anume după chipul Său, înseamnă că legea Lui faţă de om este aceea a iubirii faţă de omul care-I păstrează chipul şi urmăreşte asemănarea. „Voi milui pe cel de care-Mi este milă şi Mă voi îndura de cel ce-Mi este de-ndurare” (Iş 33, 19). Nu e un capriciu, ci dreaptă cumpănire. Orice magistrat judecă după probele care-i sunt accesibile, dar el nu are nici o cale de acces la universul lăuntric al inculpatului, pe când Dumnezeu are. Că dacă fiecare om în parte este singurul care-şi cunoaşte propriul său adânc, cu atât mai mult Dumnezeu Care l-a creat (Vezi 1 Co 2, 11-15). Tocmai de aceea poate Dumnezeu să judece drept, fiindcă El e în deplină cunoştinţă de cauză, cunoaşte toate datele problemei, are dinainte întregul „dosar” al împricinatului. În acest sens Îl defineşte Psalmistul: „Drept este Domnul, Dumnezeul meu, şi nedreptate nu se află într-Însul” (Ps 91, 15). Şi tot în sensul acesta Se defineşte Hristos, vorbind despre Sine la persoana a treia: „Acela este adevărat, şi nedreptate într-Însul nu se află” (In 7, 18).
Când Ioan de la Iordan ezită să-L boteze pe Iisus, Acesta îl îndeamnă: „Se cuvine ca noi să-mplinim toată dreptatea” (Mt 3, 15). Or, dreptatea nu e altceva decât a face voia lui Dumnezeu. Prin ascultarea de această voie S-a întrupat Hristos. Întreaga Lui viaţă de pe pământ, inclusiv patimile, răstignirea şi moartea sunt acte ale dreptăţii. Ele însă, toate, sunt expresia iubirii (vezi In 3, 16 şi Rm 5, 8). Aceluiaşi Ioan Botezătorul i-a plăcut să creadă că Iisus este, concomitent, Miel îngăduitor şi Secure justiţiară, dar Iisus Se defineşte pe Sine ca fiind doar Mielul (vezi Mt 11, 2-5); Securea va veni şi ea, dar foarte târziu, la Judecata de Apoi, după ce dreptatea iubirii îşi va fi epuizat mijloacele de a-i aduce pe toţi oamenii la credinţa în Adevăr. „În Evanghelie”, spune marele Pavel, „dreptatea lui Dumnezeu se descoperă din credinţă spre credinţă” (Rm 1, 16).
Ca să vă conving că dreptatea lui Dumnezeu are alte criterii decât cele omeneşti şi că ea se întemeiază pe legea harului, mă întorc la parabola stăpânului care a mers dimineaţa în piaţă şi a tocmit câţiva zilieri să-i lucreze în vie, cu plata de un dinar pe zi. Pe alţii i-a adus după cum i-a găsit, la ore diferite, cu asigurarea că fiecare îşi va primi dreptul său, iar pe ultimii i-a avut doar către seară. Cu aceştia din urmă a început a face plata, dând fiecăruia câte un dinar. Ceilalţi, văzând, au gândit că, după sfânta dreptate, lor le va da mai mult, ca unora care munciseră mai mult, ceea ce nu s-a întâmplat, plata fiind aceeaşi pentru toţi. Cei mai supăraţi s-au arătat primii, care au şi început a cârti împotriva stăpânului „nedrept”. Unuia din aceştia însă stăpânul i-a zis: „Prietene, nu-ţi fac nedreptate. are nu pentru un dinar te-ai învoit cu Omine? Ia-ţi ce este al tău şi pleacă. Vreau eu ca acestuia din urmă să-i dau cât şi ţie; oare nu am dreptul să fac cu ale mele ce vreau eu?” (Mt 20, 1-16). Aceasta este parabola, dar vreau să menţionez că ea se referă în mod expres la Împărăţia Cerurilor, cu precizarea că e vorba doar de primele două ipostaze ale acesteia: cea liturgică, de pe pământ, şi cea aurorală, intermediară, din ceruri.
Aşadar, în concluzie, noi Îi cerem lui Hristos milă şi iertare pentru cei repauzaţi tocmai pentru faptul că mila şi iertarea fac parte din dreptatea lui Hristos-Dumnezeu, întemeiată pe legea Harului şi pe cuvântul Adevărului. Hotărârea însă Îi aparţine doar Lui, ca Unuia ce cunoaşte nu numai faptele de la suprafaţă, ci şi adâncurile inimilor. Nouă nu ne este dată acalmia certitudinii, dar ni s-a rezervat ceva mult mai de preţ, dinamica speranţei.
În cele câteva fraze introductive la tâlcuirea primei părţi a Sfintei Liturghii vă spuneam că în Biserica primară exista instituţia catehumenilor (sau a celor chemaţi), adică a iudeilor sau păgânilor aspiranţi la creştinism, pe care învăţătorii (numiţi cateheţi) îi pregăteau vreme îndelungată pentru a primi Taina Sfântului Botez. Era la vremea când creştinismul avea un caracter inţiatic, cucerit treaptă cu treaptă, totul petrecându-se după reguli foarte severe, care alcătuiau disciplina arcana, asemănătoare cu aceea a unei confrerii secrete (să nu uităm că, vreme de trei secole, creştinii s-au aflat sub crunta prigoană a împăraţilor romani şi că-şi ţineau slujbele în catacombe). Catehumenii participau doar la prima parte a Liturghiei. După citirea Evangheliei şi tâlcuirea ei printr-un cuvânt de învăţătură, diaconii îi invitau pe cei chemaţi săpărăsească biserica şi controlau dacă nu cumva a rămas vreunul, după care se închideau uşile, iar slujba continua cu participarea doar a celor botezaţi, numiţi credincioşi.
Cu trecerea timpului şi în regim de libertate, creştinii au început să-şi boteze copiii încă de mici, aşa încât religia lor, treptat-treptat, şi-a pierdut caracterul iniţiatic, iar instituţia catehumenilor (a celor chemaţi) s-a subţiat până la dispariţie. Au rămas însă, în carte, ecteniile pentru ei. Nemaifiind de actualitate, ele nu se mai rostesc, preotul limitându-se să citească rugăciunile de taină. Chiar dacă s-ar rosti (aşa cum încă se mai face în unele mânăstiri şi în mediile conservatoare), nimeni nu ar pricepe sensul îndemnului: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!, cei chemaţi, ieşiţi!, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână!”.
Cu toate acestea, există şi unele voci care pledează pentru menţinerea în viu grai a acestor ectenii, ele făcând parte nu numai din tradiţia liturgică, dar şi din ceea ce s-ar chema dimensiunea misionară a Bisericii. Într-adevăr, zic ei, catehumenii nu mai există, dar încă există oameni care nu au aderat la creştinism şi care deci pot fi „chemaţi” către botez80.
Din punctul meu de vedere, această interpretare mi se pare forţată şi cred că nu întâmplător ea vine din partea unui preot rus, ştiindu-se că, în aria Ortodoxiei, Biserica Rusă este aceea care a desfăşurat cea mai amplă activitate de convertire, mai cu seamă în Asia. De partea cealaltă, grecii nu numai că ocolesc aceste ectenii, dar ei sar de-a dreptul de la citirea Evangheliei la Cântarea heruvimică, socotind că ectenia întreită este o simplă repetare a celei mari. Eu cred că adevărul e la mijloc. Pe de-o parte, ecteniile pentru cei chemaţi nu-şi mai au raţiunea rostirii; pe de alta, nici nu pot fi ignorate pe de-a-ntregul. A le ocoli nu e un păcat, a le rosti nu e un exces. Acolo unde în tipicul bisericesc există alternative provenind din tradiţii diferite, se aplică regula arbitrajului: „cum va voi cel mai mare”. Fie că se intercalează sau nu ecteniile pentru cei chemaţi sau ectenia pentru cei adormiţi, Preotul rosteşte o ectenie mică, însoţită de două rugăciuni introductive, pregătitoare pentru marele moment al Intrării cu Cinstitele Daruri, pe care el le citeşte în taină:
Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul Puterilor, Cel ce ne-ai învrednicit pe noi a sta şi acum înaintea sfântului Tău jertfelnic şi a cădea la îndurările Tale pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului. Primeşte, Dumnezeule, rugăciunea noastră; fă-ne să fim vrednici a-Ţi aduce pentru tot poporul Tău rugăciuni şi cereri, precum şi jertfe nesângeroase; iar pe noi, cei ce cu puterea Sfântului Tău Duh am fost aşezaţi de Tine întru a Ta slujire de acum, învredniceşte-ne ca fără de osândă şi fără alunecare, întru curata mărturie a cugetului nostru, în toată vremea şi-n tot locul să Te chemăm, pentru ca Tu, auzindu-ne, milostiv să ne fii întru mulţimea bunătăţii Tale. Iarăşi şi de multe ori cădem la Tine şi ne rugăm Ţie, Bunule şi Iubitorule de oameni, ca, privind spre rugăciunea noastră, să ne curăţeşti sufletele şi trupurile de toată necurăţia cărnii şi a duhului şi să ne dai a sta nevinovaţi şi neosândiţi înaintea sfântului Tău jertfelnic. Iar celor ce se roagă împreună cu noi dăruieşte-le, Dumnezeule, spor în viaţă, în credinţă şi în duhovnicească înţelepciune. Dă-le lor ca întotdeauna cu frică şi cu dragoste să-Ţi slujească Ţie, şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta Împărăţie.
Şi încheie ectenia cu ecfonisul:
Ca, sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Poporul: Amin.
Dacă acestea sunt rugăciuni pregătitoare pentru Intrarea cu Cinstitele Daruri, e bine să vă pregătesc şi eu prin a vă atrage atenţia că această Intrare este însoţită de Cântarea heruvimică sau, pe scurt, Heruvicul, un imn pe care, desigur, îl cunoaşteţi, dar pe care vi-l amintesc spre a vă face să înţelegeţi de ce, acum, preotul I se roagă Domnului în calitatea Acestuia de Dumnezeul Puterilor, ceea ce înseamnă Creator şi Stăpân al lumii îngereşti, deci şi al Heruvimilor. Despre îngeri şi despre participarea lor la săvârşirea Sfintei Liturghii v-am vorbit la Intrarea cu Sfânta Evanghelie. Acum vreau să vă spun, pe foarte scurt, că îngerii alcătuiesc un univers spiritual din care nu lipseşte ordinea şi că aceasta, în virtutea armoniei divine, se întemeiază pe structuri ierarhice. Sfântul Dionisie Areopagitul este acela care ne-a dezvăluit cele nouă cete îngereşti, grupate în câte trei triade în ordine descrescândă, şi anume: Scaunele, Heruvimii, Serafimii; Domniile, Stăpâniile, Puterile; Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii. Aşadar, Puterile sunt situate pe treapta a şasea. Cu toate acestea, cuvântul Puteri este folosit în Sfânta Scriptură şi cu înţelesul general de îngeri în totalitatea lor, echivalent cu universul îngeresc. În unele locuri ni se vorbeşte de Domnul Puterilor, în altele de Dumnezeul Puterilor, ceea ce, desigur, este acelaşi lucru. Iată de ce prima rugăciune de acum se deschide cu o invocare a Domnului, Dumnezeului Puterilor, Căruia preotul, în numele său şi al tagmei sale, mai întâi Îi mulţumeşte pentru privilegiul de a se afla şi acum în faţa sfântului Său jertfelnic. Or, acesta nu e altceva decât sfânta masă, pe care se află antimisul, deschis, în aşteptarea pâinii şi vinului care se vor preface în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Pentru aducerea acestei jertfe însă e nevoie de cât mai multă curăţie a celui ce jertfeşte, precum şi a celor ce slujesc împreună cu el. Ei bine, miezul acestor două rugăciuni pregătitoare este solicitarea îndurărilor lui Dumnezeu pentru păcatele noastre (adică ale preoţilor) şi pentru [păcatele] cele din neştiinţă ale poporului. E bine să reţinem nuanţa că păcatele celor din popor sunt mai uşor de iertat, ele fiind, în mare măsură, rodul ignoranţei, pe când acelea ale preotului sunt mult mai grave, ca unele ce au fost săvârşite de un om instruit, care nu se poate scuza că nu a ştiut ce este păcat şi ce nu.
În sfârşit, subliniez confirmarea a ceea ce vă spuneam cândva, anume că frăţiile voastre, cei ce participaţi la oficierea Sfintei Liturghii nu numai prin simpla prezenţă, ci şi prin răspunsurile liturgice, sunteţi împreună-slujitori cu preotul, fiecare pe treapta sa. Darul lui Dumnezeu este chemat nu doar asupra preoţilor, ci şi asupra celor ce se roagă împreună cunoi, pentru ca aceştia „întotdeauna cu frică şi cu dragoste să-Ţi slujească Ţie”. Această participare la împreuna-slujire sporeşte darul dumnezeiesc, pentru ca ei „întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta Împărăţie”. Ei bine, dragii mei, când porţile Împărăţiei Cerurilor ţi se deschid astfel, ca nişte braţe părinteşti, mai poţi oare să stai deoparte, fără să-I cânţi lui Dumnezeu laude?
(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag. 120-129)
77. Vezi p. 116.
78. Din slujba înmormântării.
79. Idem.
80. Schmemann, op. cit., pp. 90-93.
