Simona Iagăr: „Atracția puternică pe care o am față de Hristos are în centru ideea de libertate”

Spune Sfântul Siluan Athonitul: ”A crede în Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaște este cu totul altceva”. Să te autodeclari creștin, să afirmi cu tărie că aceasta este identitatea ta, să fii botezat creștin nu înseamnă că Îl cunoști sau că L-ai cunoscut vreodată pe Hristos. Adesea ateii ne privesc și observă că încercăm orbește[1] să Îl găsim, uneori însă mai neputincioși decât ei în a urma învățăturilor Lui.

Mă încearcă astfel senzația acută că mulți dintre cei dintâi ne-o vor lua înainte pe cărarea către mântuire (înțelegând mântuirea ca șansă de a fi împreună cu El în veșnicie). Și nu pentru că această călătorie ar fi o competiție între oameni – pentru că singura competiție este cu noi înșine, în propria existență; dar pentru o doză de smerenie în afirmații precum ”ateii vor arde în flăcările iadului” – astfel de judecăți și sentințe (ne aflăm oare în poziția de a acorda sentințe?), mi-l transformă pe Hristos într-un necunoscut, Îl reduce și Îl exclude.

Atracția puternică pe care o am față de Hristos are în centru ideea de libertate – rămâne marea mea uimire, negrăita și continua contemplație pe care o încerc în ceea ce Îl privește: libertatea de a Îl nega, de a Îl ignora, de a-L trata cu indiferență, de a-L batjocuri, de a-I terfeli numele în felurite chipuri. Libertatea de a da curs tuturor instinctelor și acțiunilor asupra cărora El mă avertizează că mă vor îndepărta și mai mult de El. Pentru aceasta Îl iubesc pe Hristos și cred cu tărie că El este întruchiparea dragostei. Dragostea, pentru mine, este libertatea celuilalt, pe care El mi-o acordă deplin. Libertatea dureroasă de a nu-L alege, de a nu-L recunoaște ca Tată și Creator. (”Încă dinaintea zidirii lumii, Tu Te-ai gândit la mine – fie ca niciodată să nu ridic vreo piatră împotriva Ta și să mă ucid pe mine”).

Să fie însă aceasta libertatea autentică? Poate avea ea un înțeles mai adânc? Se reduce libertatea individuală la căutarea libertății… politice și la posibilitatea dată fiecăruia de a acționa după imboldurile și dorințele sale? Răspunsul l-am găsit în cuvintele de mai jos: ”Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălășluiește într-ânsa în afară de mine și de Tine. Și mă umplu de teamă aflând legiuni de străini luptând pentru părți din inima mea. Am aflat tot atâția în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omenești și neomenești de la căderea lui Adam. Și atunci am înțeles de ce inima mea a obosit și nu Te poate primi nici pe Tine, nici pe mine în cămările sale. Am descoperit, Stăpânul meu, că eu sunt străinul dinlăuntrul meu.”

Îmi e clar că nu sunt nicidecum un om liber. Înțeleg acum de ce există oameni care, cuprinși de dorul de Dumnezeu, aleargă să fie liberi, chiar dacă lucrul acesta înseamnă a tăia din ei ceea ce nu este al lor: patimi care îi țin sclavi (dependențele, folosind un termen poate mai cunoscut), răul care s-a înrădăcinat în suflet o dată cu căderea primului om – oricât i-ar durea de mult, oricât de absurd și de chinuitor ar părea ochiului exterior, sunt oameni care luptă pentru a deveni cu adevărat liberi. ”Oricine vine la Mine, chiar dacă a fost îmbătrânit de lume, Eu Îl voi face copil. Ajută-mă să mă nasc din nou, să poată apărea omul acela pe care Tu l-ai avut în mintea Ta mai înainte de toți vecii. Ajută-mă doar să o iau de la capăt.” Și rugăciunile nu rămân fără răspuns.

O să concluzionez afirmând că intenția nu este aceea de a motiva de ce cred în Hristos, ci că, în esență, vitală mi se pare întâlnirea cu El, a ajunge să Îl cunoști, chiar și în ultimul ceas, credincios sau necredincios fiind. Adesea dăm curs unor aparențe și ne lăsăm înșelați de ele. Oamenii sunt însă mult mai mult decât ceea vedem din afară.

În pragul sărbătorii nașterii Sale, îmi doresc să o iau de capăt, să mă nasc din nou o dată cu El și să devin copil. Sunt conștientă că nu e deloc ușor și îmi va lua toată viața. Gândul însă că El mă așteaptă la capăt, îmi aduce nespus de multă bucurie, nespus de multă pace.

Doamne, când va trece peste gropile noastre
Galopul celei de-a doua Tale veniri
Și trâmbițele tuturor cumplitelor dezastre
Vor umple pulberile inimilor de-ngroziri,

În imensiul iureș de dreaptă urgie
Când înseși stelele de spaimă s-or scutura,
Chiar de m-ar osândi gura Ta pe vecie,
Auzindu-Te, inima mea se va bucura.

”Inima mea tânjește după chipul Tău deplin, o, Fiule al lui Dumnezeu. Căci este doar amărăciune să fii un fragment al chipului Tău, purtat nesigur pe un ocean de întuneric.”

Referințele din text sunt extrase din două lecturi recente de o inegalabilă valoare sufletească: ”Rugăciuni la malul lacului”, autor Sfântul Nicolae Velimirovici și ”Învățătura Sfântului Siluan Athonitul” (a cărei viață vă provoc să o aflați) scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie de la Essex. Versurile din final îi aparțin lui Vasile Voiculescu, în poezia ”A doua venire”.

Simona Iagăr, București