Într-o anumită măsură suntem și noi vinovați de crima de la metrou

https://www.youtube.com/watch?v=-PFeO37ozb4

Atunci când vedem crimele sângeroase din Statele Unite ale Americii cu o persoană care trage cu mitraliera la întâmplare într-un grup de oameni pentru a omorî cât mai mulți, ne gândim că la noi în România așa ceva nu poate fi posibil. Faptul că suntem încă majoritatea românilor botezați, și primim de copii de la botez Harul lui Dumnezeu în inima și în ființa noastră  ne face mai puțin expuși apropierii de duhurile cele rele, de duhul diavolului care urăște pe oameni și ne instigă unii împotriva altora.

Poate din acest motiv n-o să găsiți în România așa ușor case bântuite așa cum vedem prin America, și fenomene paranormale, care nu sunt altceva decât lucrări ale duhurilor rele în viețile noastre. În majoritatea caselor noastre există o iconiță, o cruciuliță, intră preotul odată sau de două ori pe an binecuvântând casa, se mai spun rugăciuni, oamenii se mai spovedesc, se împărtășesc, și în felul acesta aceste duhuri potrivnice lui Dumnezeu nu-și pot face „cuib” și sunt alungate de o minimă apropiere a omului de Creatorul său.

Totuși zilele trecute am văzut uimiți cum în București o femeie a împins două persoane în fața metroului pentru a le omorî, pe rând, la ore diferite. Două tentative de omor dintre care una reușită. Ambele au fost înregistrate pe camerele video de la metrou și au putut fi văzute de o țară întreagă. O femeie de 36 de ani, premeditează diabolic și împinge cu sânge rece o tânără de 25 de ani în fața metroului, lovind-o cu piciorul până când se convinge că victima nu mai are scăpare. A doua victima moare, agresorul este arestat. Iar prima victimă se salvează și dă slavă lui Dumnezeu că a scăpat.

A venit vremea să fim și noi uimiți de cât de departe poate ajunge răutatea unui om sau a unui grup de oameni. Tragedii s-au întâmplat destule în România de la revoluția din 1989 încoace dar accidental sau arareori premeditate… (premeditate îmi vin acum în minte doar mineriadele). În țările occidentale în ultimii ani atentatele teroriste au arătat câtă răutate poate sta în inima oamenilor, cât neadevăr, câtă neînțelegere a realității dumnezeiești în care trăim, câtă distorsionare a sensului vieții.

De ce se întâmplă astfel de gesturi?

Văzând imaginile de la metrou prima reacție este mila față de victimă și repulsia puternică față de agresor. Dar într-o lume fără de Dumnezeu cum a început România să fie în ultimii ani, și agresorul este o victimă, ba una permanentă a abuzurilor, neiubirii și egoismului celor din jur, ani de-a rândul.

Suferințele și necazurile unui om încep de la naștere, și treptat pe parcursul copilăriei unii copii îndură strângând din dinți tulburarea famililor în care trăiesc, agresiunea părinților, patimile lor, lipsa de educație creștină, părăsirea în fața televizorului, telefonului sau tabletei. Mulți ajung să fie de mici victime ale pornografiei, ale abuzurilor sexuale și  treptat sufletul curat și sfânt al unui copil se pietrifică în fața răutății și nebuniei adulților.

Crescând ca adolescenți cunosc poate și mai puternic „marile plăceri ale vieții” și se aruncă în consumul de alcool, în consumul de droguri, în patima desfrânării, și toate acestea sting în om bucuria de a trăi curat și frumos, nădejdea în Dumnezeu și iubirea față de oameni.

Se întâmplă ca în ultima perioadă să aud și să vorbesc cu persoane care primesc tratament medical psihiatric și să înțeleg o fărâmă din problema lor.

Adevărul este că într-o lume în care consumul este motorul fericirii, noi oamenii suntem prea grăbiți să căutăm plăcerea pentru noi înșine și nu mai avem timp de suferința celuilalt. Ba dimpotrivă, suferința altora, handicapul lor, „anormalitatea lor” ne împiedică în drumul nostru spre „fericire” și trebuie să scăpăm de ei cât mai repede.

Cum? Ignorându-i. Oferindu-le un ban de pâine, o haină veche, sau o sacoșă cu cadouri de Crăciun și de Paști pentru a ne liniști conștiința. Trimițându-i în orfelinate, în azile de bătrâni, în centrele pentru persoanele fără adăpost, în spitale, la medic, la psihiatru… instituționalizându-i. „Să se ocupe statul de ei dom’le că nu e treaba noastră…”

Săracii, bolnavii, bătrânii, bolnavii psihic, abuzații, deținuții nu fac parte din minunata lume nouă fără de Dumnezeu în care dumnezeul-dorit este consumul și plăcerea.

În lumea lui Dumnezeu, într-o parohie creștină, într-o țară creștină, suferința aproapelui meu naște milă în sufletul meu. Dumnezeul creștinilor, Iisus Hristos, când a venit în lume și și-a început activitatea misionară a spus:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi,” (Luca 4, 18)

Dumnezeu se face om și vine în lumea Creată de El însuși pentru a întâmpina suferința săracilor, pentru a-i vindeca pe cei cu inima zdrobită de răul lor sau al altora, pentru a da libertatea celor „încuiați” cu voia lor în patimi grele, pentru a-i ajuta pe cei orbi să vadă, dar și pe cei neînțelegători cu mintea să înțeleagă.

Dumnezeu vine în lume pentru a scoate duhurile rele din oameni, pentru a vesti împărăția cerurilor, pentru a spune răspicat că viața cuiva nu stă în mulțimea bogățiilor sale, ci în Dumnezeu.

Această femeie de 36 de ani care a ajuns să facă gesturi atât de violente, a fost lipsită și ea la rândul ei de iubirea noastră, de atenția celor de lângă ea. Actele de violență pornesc dintr-o inimă agresată, dintr-o inimă care nu și-a putut vărsa amarul în fața cuiva drag… dintr-o frustrare neîntâmpinată de iubirea noastră.

Această femeie, își va primi pedeapsa conform legii, dar cine-i va vindeca sufletul? Penitenciarul impune o perioadă de penitență, dar pocăința nu vine automat ci se naște tot din simțirea iubirii, din simțirea iertării… Cine se va gândi și la ea….?

Konstantinos Passaris, un om care a omorât mai multe persoane în viața sa a fost condamnat pe viață și se află acum întemnițat într-un penitenciar din România. Dar în ultimii ani s-a întors la Dumnezeu și a conștientizat tot răul pe care l-a făcut, a simțit iubirea și iertarea lui Dumnezeu a și a oamenilor… și acum trăiește liniștit, și cu sufletul liber.

Toți suntem de vină pentru aceste acte de violență. Păcatele și indiferența noastră față de cei de lângă noi îi distrug, făcându-i să se simtă a nimănui. Suferința unui om în sufletul unei comunități este un semnal de alarmă pentru toată comunitatea, este un apel disperat pentru iubirea celor din jur.

Milă îmi este de tânăra care a murit și de cealaltă tănâră care a rămas probabil foarte speriată și marcată sufletește de atacul agresoarei, dar Dumnezeu ar vrea să ne fie milă și de acest suflet rătăcit, de această femeie care a greșit. Fiecare om își va lua plata pentru faptele sale, dar „plata” aceasta este tot o rânduială a lui Dumnezeu de a vindeca răul din noi.

Departea noastră de Harul lui Dumnezeu ne însingurează unii față de alții… răcește dragostea dintre noi… face loc duhurilor rele, permite gândului rău să lucreze în mintea noastră și naște violența, crima, adulterul, hoția, desfrânările, și tot răul dintre noi. Câți agresori indiferenți și nepăsători a avut „criminala de la metrou” în viața ei până ieri, când a ajuns să facă acest gest?

Am ajuns să privim înmărmuriți la televizor răutatea umană în adâncul ei pentru că nu ne-am îngrijit de sufletele noastre, pentru că am uitat de Creatorul nostru, pentru că nu mai avem milă de cei de lângă noi.

Să-ți fie milă de orice om de lângă tine!

Ce mare și frumos sentiment este mila! Din milă pornește iertarea, gândul bun, dragostea…

(Claudiu Balan)